- În predispozitia omului spre frica are si tipul de temperament un rol?
- Da, formele fricii într-o oarecare masura sunt legate de temperament. Oamenii cei mai predispusi catre fricile cronice sunt cei care apartin fie temperamentului melancolic, fie celui coleric. Sangvinicii si flegmaticii sunt mai rezistenti.
Sunt frici si frici. :
Exista o frica normala, fireasca, sanatoasa, care se dovedeste a fi un mijloc trebuincios prin care suntem paziti de diferite greseli si primejdii. Si nu trebuie sa ne plângem atunci când suntem biruiti de o astfel de frica. Doar prostii nu se tem.
Frica ne este la fel de trebuincioasa ca si faptul de a simti durerea. Durerea semnalizeaza faptul ca în organismul nostru s-au produs niste neorânduieli. Frica ne avertizeaza, facându-ne sa constientizam ca s-ar putea sa întâmpinam unele probleme.
- Da, dar totusi ramâne o frica, frica. Rezulta ca si robia fata de aceasta frica ramâne, nu? Care este deci diferenta? Ce am fa schimbat mai multe frici mai mici, pe una mai mare, o robie cu alta?
- Multi oameni care nu au decât o superficiala cunoastere a Ortodoxiei, o cunoastere aproape „zvonistica”, cred ca a te teme de Dumnezeu înseamna a-ti fi frica de 19 Dumnezeu este deplina, adevarata Bunatate, Dreptate si mai ales Dragoste! Cum sa-ti fie frica de asa ceva? De altfel, despre legatura dintre dragoste si frica a vorbit chiar Sfântul Apostol Ioan când a zis: „în iubire nu este frica, ci iubirea desavârsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavârsit în iubire” (/Ioan 4,18). Este ca si cum ai spune ca cine nu-L are pe Dumnezeu — dragostea în inima lui, acela este chinuit de frici.
Va mai pun înainte un citat, de data aceasta apartinând Cuviosului Efrem Sirul, care aduce si el o limpezire a legaturii dintre frica de Dumnezeu si fricile obisnuite: „Cel ce are în sine frica de a nu-L întrista pe Dumnezeu, acela este mai presus de orice frica, si-a facut adica straine si îndepartate toate fricile acestui veac. Departe se afla el de toata teama si nici un freamat al fricii nu se mai apropie de dânsul.”
Iar un alt Sfânt, Cuviosul Ioan Scararul, spune: „Cel ce nu are în sine frica de Dumnezeu, unul ca acela se teme si de propria umbra.” Oare nu despre noi se spune acest cuvânt, despre noi, cei ce, neavând întru sine frica de a nu-L mâhni pe Domnul, suferim patimind cumplit de frica fata de tot ce e pe lumea asta?
Si de asemenea eu mai cred ca despre a schimba în felul acesta o robie cu alta, fireste, nici nu poate fi vorba. Dimpotriva, omul e rob atunci când nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Când omul este cu Dumnezeu, el înceteaza de a mai fi rob, caci Domnul Se poarta fata de el ca fata de un fiu al Lui. Nu poti fi rob propriului Tata si înca Unuia Care este Dragoste! Tocmai despre aceasta si vorbeste Sfântul Apostol Pavel, amintindu-le crestinilor: „...nu ati primit iarasi duh al robiei, spre temere, ci ati primit Duhul înfierii, prin care strigam: Avva! Parinte!” 8,15).
- Adica noi ar trebui sa ne traim viata împreuna cu Domnul pentru a birui frica?
- Da, întocmai! însusi Domnul a aratat legatura dintre frica si putinatatea credintei, când le-a spus Apostolilor care se speriasera din pricina furtunii: „De ce va este frica, putin credinciosilor?” {Matei 8, 26). Sustinerea, ajutorul pe care ni-l da noua Dumnezeu, precum si masura în care noi suntem cu totul neajutorati în lipsa Lui l le putem exemplifica prin urmatoarea imagine: seara, mergi printr-un loc primejdios. Fireste ca nu ne temem Sa mergem în cel mai rau famat parc, în cea mai întunecata padure daca cu noi sunt cei de la trupele speciale, care sa ne apere în caz de primejdie. Dar singuri? Fireste ca ne-am teme! De ce? Pentru ca totul e plin de neprevazut. Dar cu plutonul de soldati dupa noi, si aceia echipati cu arme automate, ne simtim în afara oricarei primejdii pentru ca stim ca ei ne vor apara de orice huligan sau salbaticiune. Deci, însotiti, nu ne e frica sa mergem, dar singuri, ne este.
Si se mai ridica o întrebare, anume de ce se sinucid cu precadere oameni care nu cred în Dumnezeu? Pentru ca oamenii care cred în Dumnezeu sunt cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu este mult; mai - puternic decât orice detasament de trupe speciale. Tocmai de aceea oamenii sfinti nu se temeau de nimic. Si de ce s-ar fi putut teme daca cu ei era Dumnezeu? „Daca Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastra?” - spuneau ei. Si nu se temeau nici de fiarele salbatice, nici de ostirile vrajmase, nici de boli, nici de stihii, nici de faptul ca nu ar fi fost întelesi de oameni. Dragostea lor pentru Dumnezeu îi ajuta.
Mergând mai departe cu analogia noastra, am putea spune: ca fortele speciale sa mearga cu tine în padure, trebuie sa le chemi. La fel si cu Dumnezeu: daca vrei ca El sa-ti fie aproape, trebuie sa-L chemi în ajutor. Iar ajutorul vine exact atunci când ai nevoie de el. Iar ca sa-L chemi pe Dumnezeu în ajutor, o poti face cu o simpla rugaciune, cu cuvintele tale care izvorasc din adâncul inimii. Iar a ne îndoi de acest lucru e complet fara rost. Aude sigur.
- Frica de Dumnezeu este frica de a nu-L mâhni pe Tatal printr-o purtare nevrednica de un astfel de Parinte cum avem. Noi nu ne temem de razbunarea sau de pedeapsa lui Dumnezeu, noi ne temem sa nu-L mâhnim, sa nu-L întristam. Iar aceasta teama ne face sa nu savârsim fapte urâte. Noi nu ne ascundem sub pat pentru ca ne temem de amenintari. Nu ne temem atunci când facem boroboate ca Dumnezeu ne-a vazut si are sa ne-o plateasca. Noi nu facem boroboate pentru ca stim ca acolo „sus” lucrurile se vad mult mai bine decât aici pe pamânt.
- Lipsa oricarei frici tine tot de domeniul patologiei?
- Da, lipsa oricarei frici, a oricarei nelinisti, tine de domeniul patologiei.
Nelinistea este o stare folositoare. O neliniste care se situeaza în limitele normale are rolul de a mobiliza organismul. Nelinistea reorganizeaza activitatea interioara, mobilizeaza organismul, pentru ca el sa poata face fata provocarilor pe care ni le pune înainte viata reala. ' Deplina lipsa a nelinistii este o stare patologica pentru ca nu e viabila. Un nivel mai ridicat al nelinistii intra tot în domeniul patologicului.
Atacul de panica este însotit de o pronuntata frica de moarte. în intervalele dintre crize, totul se desfasoara mai mult sau mai putin egal, normal, cu un singur lucru care se mentine, anume frica de frica (anticipatorie, frica ca totul va începe din nou si ca omul nu va face fata si de data aceasta. Cu alte cuvinte, criza a început, iar omul nu o poate opri. Dar realitatea este ca poate.
Mai sunt si tulburarile de anxietate generalizata, o neliniste cu privire la tot. Dar aceasta nu este frica, este o neliniste cu privire la tot, omul se tulbura, se nelinisteste cu privire la orice, la tot si la toate. Nivelul permanent ridicat al anxietatii, permanenta asteptare ca ceva rau sa se întâmple, asteptarea nenorocirii.
Cam acestea sunt tablourile de baza.
- Cum se leaga frica cu atitudinea negativa pe care o avem fata de cei de care ne este frica?
- Daca eu am în launtrul meu agresivitate, de care nu-mi dau seama, lumea este pentru mine plina de vrajmasie, ca urmare, ma tem mai mult,
- Cum sa biruim crizele acute de frica? Ce abordari sa folosim? Iata, am vorbit despre atacurile de
despre faptul ca, atunci când acesta începe, deja omul nu mai poate avea control asupra lui. Cu toate acestea, dumneavoastra ati spus ca poate avea control. Cum^M
- Atacurile de panica, pâna la urma, sunt o tulburare usoara. Usoara din punctul de vedere al gravitatii bolii, dar nu din punctul de vedere al trairilor subiective ale pacientilor. Se socoteste a fi o îmbolnavire usoara pentru ca nu surpa nimic, din cauza lor nu se moare* singura problema în cazul lor este ca omului în chip subiectiv îi este greu. Alte probleme nu ridica.
Sa va spun o întâmplare anecdotica: una dintre colegele mele îi scria o adeverinta unui pacient care suferea de atacuri de panica. „Se adevereste prin prezenta ca numitul Ivanov Ivan Ivanovici nu va muri niciodata din pricina atacurilor de panica.” Si-a pus parafa, a semnat si i-a zis omului: „Poftim, poart-o în buzunarul de la piept, si când simti ca te apuca, scoate-o si citeste-o!”
Dar tu nu esti Dumnezeu. Aici e logica. Nu poti anticipa tot ceea ce se întâmpla, nu tii de lumea îngerilor.
Daca frica te împiedica sa traiesti, atunci nu trebuie dispretuite nici tratamentele pe baza de medicamente. E perfect normal. Mai cu seama daca nelinistea a început deja sa afecteze somnul si apetitul. Daca încep problemele legate de somn si de apetit, trebuie mers la psihoterapeut, la medic, pentru ca el sa va prescrie niste medicamente de linistire, de scadere a nivelului de tulburare.
Din perspectiva duhovniceasca, putem spune ca la baza mecanismului de producere a fricilor Sta mândria. Mereu frica pentru sine, pentru cele ce vor fi cu mine. Dar daca eu nu ma socotesc pe mine mai mult decât florile si pasarile cerului pe care Dumnezeu le îmbraca si le hraneste, atunci ce se poate petrece atât de rau? Cu mândria trebuie neaparat facut ceva. Iar ce anume sa faci, cum sa procedezi din punct de vedere duhovnicesc, aceasta întrebare se pune preotului.
- Adica nu trebuie sa mergi doar la psihoterapeut, ci trebuie sa mergi si la preot?
- Pai, la preot poti merge si fara sa ajungi în starile de anxietate despre care am vorbit pâna acum.
A existat un cercetator remarcabil, John Bowlby. El a descoperit prin ce tip de actiuni îsi influenteaza parintii copiii, astfel încât de-a lungul vietii sa dezvolte probleme de tip psihologic. Si s-a dovedit ca la baza acestora era comunicarea,^^ bine zis, lipsa ei raportat la factorul timp.
Trebuie asa, cum se spune în rugaciunea aceea, sa întelegi foarte lamurit ce depinde de tine si ce nu: „Doamne, da-mi putere sa schimb în viata mea ceea ce pot schimba, da-mi barbatia si linistea sufletului sa primesc ceea ce nu este în puterea mea sa schimb si da-mi si întelepciunea de a deosebi acestea între ele!” Este o rugaciune minunata si o foarte buna metoda terapeutica.
- Pai discutia se refera tocmai la copiii care pot deja vorbi. Pentru ca daca el înca nu este la vârsta la care sa poata vorbi, trebuie doar sa-i dai sa manânce, sa-i adormi, sa-i speli. Nu ai de ce sa te temi în aceasta perioada.
Si este de dorit ca în prezenta copiilor sa fii mai relaxat. În aceasta sta cea mai mare raspundere a mamei. Pentru ca daca ea va fi vesnic deprimata, vesnic încordata, într-o stare de crispare, de slabiciune, nu-i va folosi la nimic copilului. Pentru el va fi o lume terna; Pentru copil,lumea lui e mama. Si daca aceasta lume e mereu stinsa, apatica, daca aceasta stare se prelungeste mult peste cât ar fi îngaduit, copilul o va purta cu sine în viata de adult.
- Dar puteti aduce un exemplu?
- Mi-e frica sa ies înaintea oamenilor - înseamna ca tocmai aceasta trebuie sa fac. N-au decât sa vada cum o sa ma bâlbâi, n-au decât sa vada cât o sa-mi iasa de prost, eu ma duc. Metodele comportamentaliste de lupta cu focile pe aceasta se si bazeaza.
Practic, toate starile psihotice încep cu insomnii. Cresterea nivelului de anxietate foarte des duce la aparitia insomniilor. De aceea, insomniile nu trebuie îngaduite. Iar aceasta se face cu medicamente; prin metode psihologice, repede, nu putem rezolva aceasta.
Pâna la urma, pe medici tot Dumnezeu i-a facut, de aceea, asa cum spune cântecul: „Te-ai îmbolnavit? Lecuieste-te!” Trebuie sa te duci la doctor, sa-ti pui la punct starea trupeasca, si numai dupa aceea sa te lamuresti cu toate celelalte lucruri, „de ce si cum de mi s-a întâmplat lucrul acesta”, în oarecare împreuna-lucrare cu Eul si cu inconstientul tau. Depinde si de metodele de lucru ale psihologului.
Dar daca omul nu doreste sa se lamureasca mai departe, atunci, fie! - e alegerea lui, poate trai toata viata cu medicamente. Iar daca nu vrei asa, atunci lupta-te mai departe, rezolva problema mai departe. Eu pur si simplu stiu ca aceasta este alegerea unui numar destul de mare de oameni. Ei nu au ca scop schimbarea de sine, nu vor sa devina mai buni, nu doresc sa rezolve problema în mod desavârsit, ci doar sa faca ceva ca sa le fie mai usor. E dreptul lor. în acest caz nu se cade sa impui nimic, pentru ca nici nu se poate.
- De ce un om aflat într-o anumita situatie de viata se teme mai mult, iar altul mai putin Care sunt acele trasaturi ale omului de care atârna aceasta?
- Este neîndoielnic faptul ca exista diferente individuale în modul în care fiecare dintre noi îsi traieste fricile si nelinistea. Trairile unor oameni pot fi caracterizate printr-o deosebita intensitate si ascutime. Acestea sunt structurile nevrotice. Ei au anumite particularitati ale sistemului nervos, din care rezulta acest nivel mai înalt de impresionabili tate, aceasta susceptibilitate spre a se rani usor, aceasta aplecare spre exagerarea primejdiilor reale. Acest tip de oameni se numeste în psihologie „tipul anxios, fobie”. Adesea acest tip de oameni sufera de o anumita aplecare spre ipohondrie: se tem foarte tare de durere, se tem sa nu se molipseasca de vreo boala, traiesc si pururi sunt atenti la starea lor de sanatate.
În biologie exista un asemenea fenomen: un organism viu poate cadea în anabioza , în stare de stupoare re , de somn, de hibernare. La fel si oamenii: dintr-odata omul intra în sine, se închide din punct de vedere psihologic, intra în capsula proprie. Atunci când începe sa functioneze un asemenea mecanism, adultul poate intra într-o stare copilareasca, de infantilism. Devine neajutorat, naiv, o fiinta natânga, care nu poate raspunde pentru faptele si cuvintele sale. Pe acest fundament omul poate merge mai departe catre „retragerea în boala”. în fata situatiilor primejdioase, omul poate dezvolta o serie de afectiuni somatice, caci boala trupului este mult mai usor de purtat decât starea launtrica de frica. în aceste situatii omului îi poate întepeni mijlocul, îi poate creste tensiunea arteriala, i se poate îmbolnavi inima... în situatiile grele, un asemenea om întotdeauna gaseste o boala oarecare care sa-i scape de responsabilitatea unor decizii. Se asaza pe patul de spital sau pe canapeaua de acasa si zice: „Gata. De acum sunt bolnav.” Pentru el, boala devine un refugiu în care se adânceste tot mai mult. Din acea clipa nu mai este el cel care trebuie sa ia decizii, ci alti oameni încep sa-i poarte de grija, încep sa se gândeasca cum sa-i ajute si cum sa-i trateze.
Un alt aspect foarte important: copilul este foarte simtitor la relatiile dintre parinti. Unii parinti cred ca, mai cu seama cât sunt foarte mici copiii, nu are rost sa-si faca nici o problema pe aceasta tema. Si se cearta în fata copilului, aruncându-si cuvinte grele, cuvinte urâte, uneori se si bat, se jignesc unul pe celalalt, îsi manifesta Într-un anumit fel agresivitatea, arunca unul în altul cu te miri ce. Iar adevarul este ca o asemenea situatie conflictuala i se imprima mai adânc copilului cu cât este mai mic. În mod firesc, divortul este cel care actioneaza cel mai nefavorabil asupra psihicului copilului. Din aceasta pricina copiii se pot îmbolnavi foarte serios. La unii dintre ei apar frica de noapte, enurezis, bâlbâiala, ticuri nervoase, astm bronsic, afectiuni cronice ale sistemului digestiv.
Din fericire, unele dintre aceste frici cu timpul trec. Daca parintii îsi dau seama la vreme ca micutul a început ca dezvolte reactii psihosomatice de tip nevrotic, mai pot înca îndrepta situatia. Poti încerca sa tratezi simptomele, dar daca situatia în familie nu se va îmbunatati, daca parintii nu încep sa se poarte cu atentie, cu dragoste, daca nu vor încerca sa stabileasca cu el si întreolalta o relatie buna, atunci în mod firesc aceste frici se vor amplifica, ducând apoi la dezvoltarea unei serii întregi de probleme de ordin psihic.
- Cu alte cuvinte, fricile sunt strâns legate de situatia noastra familiala?
- Fara îndoiala! Fricile pot fi cauzate de relatiile conflictuale, fie în cadrul familiei, fie cu oamenii cu care traim în societate.
„Doamne, pierim!” Iar El le raspunde astfel: „Ce sunteti atât de fricosi, putin credinciosilor?” Cu alte cuvinte, frica este în acelasi timp si neîndestulatoarea noastra credinta. Din punctul acesta de vedere, frica este privita în Ortodoxie ca si pacat. Iar radacina oricarui pacat se dovedeste a fi mândria, iubirea de sine; pentru ca noi mai mult ne bizuim pe noi însine decât pe ajutorul lui Dumnezeu, si de aceea si patimim de tot felul de frici.
Si invers, când omul începe sa agoniseasca o oarecare experienta duhovniceasca, stiinta de a se încredinta pe sine în mâinile lui Dumnezeu, o adânca pace se revarsa în sufletul sau, devine barbatos, devine puternic.
- Probabil ca acum va referiti la un proces mai îndelungat. Dar daca frica I-a cuprins pe om si lânga el nu este nici psihiatru, nici psiholog? Cum se poate descurca în aceste conditii?
- Daca se poate ruga, varianta ideala ar fi sa o faca. Bine este Cain astfel de momente sa poti ajunge la o biserica, sau macar sa poti vorbi cu un preot, sa-i marturisesti starea în care te afli. Fobia tocmai prin aceasta si este greu de purtat, ca ea pur si simplu este si, prin puterea vointei, nu o poti birui. Apare si o ciclicitate a gândurilor, care se învârt pe aceeasi tema. Este un cerc vicios: omul îsi aminteste ceva, face niste asociatii cu ceva neplacut si începe atunci sa se învârta de jur-împrejurul acestora, sa-si aminteasca toate detaliile evenimentului cu pricina, împovarându-se în acelasi timp tot mai serios cu frica.
Ajungând rob fricii, omul cu personalitate infantila nu se grabeste sa scape de aceasta. El tinde sa transfere responsabilitatea starii sale nu prea fericite tocmai asupra acestei primejdii care îi ameninta (în mod real sau închipuit) pe cei de aproape ai lui. Caci un asemenea om nu doreste nicicum sa ia asupra-si raspunderea propriei vieti, iar daca poate gasi o îndreptatire pentru lipsa lui de actiune, primejdia în care se pot afla ai lui îi da un tocmai astfel de prilej: pentru ca majoritatea primejdiilor nu le putem fizic preîntâmpina.
Sa coborâm mai adânc si sa privim la natura relatiei pe care o avem cu omul în cauza, cu cel caruia i s-a întâmplat necazul. Cel mai probabil, dragostea noastra nu e unilaterala, probabil si omul cu pricina ne iubeste sau ne-a iubit. Ca, atare, cum si-ar dori oare el sa ne exprimam dragostea ce i-o purtam? îsi doreste el oare ca si noua sa ne fie rau? Ca noi sa ne chinuim, sa ne pierdem cu firea, sa uitam sa mai râdem? Daca da, înseamna ca putin ne iubeste. De aceea, raspunsul va fi neaparat unul negativ: nu, nu si-ar dori asa ceva daca ne-ar iubi. Nemasurata noastra neliniste îi pricinuieste numai suferinta. Ei s-ar odihni daca ne-ar vedea luminosi, împacati, tari cu duhul. Atunci am avea si ce împartasi cu ei. Dar daca noi vom fi înghititi de neliniste, tot ce vom putea izbândi va fi un oarecare ajutor de suprafata, si aceasta numai daca omul va fi lânga noi.
Principiul de lupta cu neputintele sufletesti este unul Foarte simplu, anume: trebuie sa facem exact invers decât cele pe care ni le impun ele.
Armele duhovnicesti de lupta împotriva fricii
DIALOG CU PROTOIEREULIGOR GAGARIN
- Batiusca, cum sa ne dam seama ca frica noastra ce tine de patologic, ca a iesit din limitele normale?
Omului îi este firesc sa se teama de multe în viata aceasta. E normal. Iar frica patologica este probabil acea frica care paralizeaza vointa omului si care îl stapâneste într-atât, încât acesta îsi pierde capacitatea de a actiona autonom. O asemenea frica nu îl fereste pe om de primejdii, ci îi otraveste viata.
- Care este motivul pentru care un om se teme mai putin, iar un altul aflat - teoretic - în aceeasi situatie se teme cu mult mai mult, ajungând chiar pâna la frica patologica?
- Poate ca mai curând aceasta întrebare ar trebui adresata psihologului, si nu preotului. Eu voi numi o singura pricina, care mie, ca preot, îmi pare serioasa, si care sta la baza multor frici. Este vorba despre putinatatea credintei omului.
În Sfânta Scriptura este un astfel de episod când, unui om aflat într-o situatie înfricosatoare, Domnul îi spune: „Nu te teme, crede numai!” Aceste cuvinte, pentru mine, sunt de multe ori cuvinte-cheie, atunci când cuget si eu la pricinile pentru care noi, oamenii, ne temem atât de mult, si la calea pe care sa apucam pentru a ne tamadui de aceasta napasta: Nu te teme, crede numai!
în episodul de care am amintit se vede ca frica si credinta se exclud reciproc, nu pot merge împreuna, desi la o privire de suprafata acest lucru poate parea de neînteles. Dar daca stai sa iei aminte si sa vezi, de pilda, care este antonimul cuvântului „credinta”, la început ai sa auzi ca „necredinta” sau „ateism”. Si iata ca, judecând dupa aceste cuvinte, ajungem la frica. „Nu te teme, crede numai” înseamna ca pe masura ce crezi mai mult, te temi mai putin, si invers: cu cât crezi mai putin, cu atât fricile devin mai mari. Mai este un loc în Sfânta Evanghelie, acela când Apostolii traversau Marea Galileei cu corabia. Marea se învolbura tot mai mult, iar Domnul dormea în corabie si ucenicii, speriati, îl trezesc si îi spun: „învatatorule, oare nu Ti e grija ca pierim?” Domnul a certat vântul, si furtuna s-a potolit. Totul s-a linistit. Apoi El S-a întors spre ei si le-a spus: „De ce sunteti atât de fricosi? Cum nu aveti credinta?” o*
Daca vom cauta mai departe în Sfânta Scriptura, vom gasi în Psaltire stihuri minunate; iata de pilda, Psalmul 26
începe cu cuvintele: „Domnul este luminarea mea si Mântuitorul meu, de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele, de cine ma voi înfricosa?” Foarte, foarte des auzim aceste cuvinte citindu-se în biserica; si acestea mi se par cuvinte de capatâi, cuvinte-cheie. Ele lamuresc pricina multor frici care umplu sufletul omului. ;
În vremea dumnezeiestilor slujbe, preotul binecuvânteaza de mai multe ori norodul care sta de fata cu cuvintele: „Pace tuturor!” Ce înseamna pacea? Pacea este tocmai lipsa oricarei nelinisti, a fm!. Pentru ca nimic altceva nu strica pacea omului ca frica si nelinistea. La sfârsitul dumnezeiestii Liturghii, preotul spune întotdeauna: „Cu pace sa iesim!” Se presupune ca pacea domneste în sufletul tuturor celor care au luat parte la Liturghie, care s-au spovedit, s-au împartasit cu Sfintele Taine, s-au rugat. Dar când aceasta nu este, când omul se tine departe de Dumnezeu, orice frica îi poate învifora inima. 7
Nu as vrea sa fiu simplist si sa spun ca toti oamenii credinciosi sunt oameni curajosi, îndrazneti, ca ei nu se tem de nimic, iar necredinciosii, dimpotriva, ar fi niste fricosi, niste lasi. Nu e asa. Stiu ca printre oamenii care sunt cu totul departe de Biserica, care sunt necredinciosi, sunt multi foarte barbatosi si îndrazneti si au fost dintotdeauna; si invers. Foarte bine înteleg ca printre oamenii care merg la biserica si cred, sunt oamenii plini de frici. Pentru ca nu e totul atât de simplu
în ce ma priveste pe mine, pot spune hotarât (iar aceasta este experienta mea de viata): în masura în care petrec întru aceasta credinta, în aceeasi masura din suflet dispar rând pe rând toate fricile, totul devine usor si nimic nu te mai sperie, nu te mai temi de nimic. Credinta fireste ca nu-l paraseste pe om - eu nici cu gândul nu gândesc ca vreodata credinta sa ma paraseasca si eu sa devin necredincios, dar când pentru o pricina sau alta, ea nu este destul de puternica, cum s-ar cuveni sa fie, fie pentru vreun pacat pe care l-ai facut, fie pentru alt motiv, imediat începi sa simti o oarecare neîncredere, o tulburare launtrica, si te grabesti sa dobândesti din nou acea pace, acea încredere, acea putere a rugaciunii si împreuna-graire cu Domnul.
- Adica cel dintâi mijloc duhovnicesc de lupta este rugaciunea?
- Fara îndoiala! Si nu numai rugaciunea ta personala, dar si rugaciunea Bisericii, împartasirea de Tainele Bisericii: Spovedania, Sfânta împartasanie. în cartea parintelui Pavel Florenski Stâlpul si temelia, în cuvântul de început, se spune un lucru care pe mine, la vremea mea, m-a uimit foarte tare, în perioada când nu eram îmbisericit cât, când numai faceam primii pasi, anume: „Viata Bisericii - iata numele acelui liman unde se linisteste tulburarea inimii, unde se smeresc pretentiile ratiunii, unde în mintea omului coboara o adânca pace.”
Omul credincios întelege însa ca moartea este începutul unei vieti noi, este începutul unei alte vieti. Dar în mod obisnuit si omul credincios se teme de moarte. De ce? Pentru ca ea, chiar si asa, ramâne o taina. Omul se afla fata în fata cu necunoscutul. Si desi el crede ca exista viata vesnica, ca exista viata dincolo de moarte, totusi a crede nu e totuna cu a cunoaste. întotdeauna credinta presupune si prezenta, sau macar o dispozitie spre un oarecare element de îndoiala. Si este deja cunoscut ca în masura în care omul se împaca cu cei care I-au suparat, îi iarta pe cei care i-au facut un oarecare rau în viata si, la rându-i, se sileste sa-si îndrepteze greselile, sa le rascumpere înaintea celor fata de care el însusi a gresit - iar în aceasta se si vadeste dragostea -, în aceeasi masura, frica mortii dispare de la el.
În predicile Vladicai Antonie de Suroj este un exemplu minunat cu un om care suferea de cancer, aflându-se deja înaintea plecarii. Vladica Antonie (pe atunci era doar preot) i-a propus sa-si închine ultimele saptamâni sau luni de viata împacarii cu toti oamenii cu care de-a lungul vietii sale s-a întâmplat sa aiba un conflict sau vreo suparare. Vladica povestea ca au facut aceasta împreuna destul de multa vreme: îi conducea la el pe acesti oameni, le scriau scrisori, se rugau pentru cei cu care nu izbutisera sa se împace de-a lungul vietii. încetul cu încetul, lista s-a restrâns, oamenii s-au împacat. în cele din urma, acestui om îi mai ramasesera numai câteva zile de trait, el fiind de acum numai piele si os, si, cu toate acestea, asa o bucurie stralucea pe chipul lui! Si atunci a spus ca, desi cu trupul era aproape mort, dar sufletul... nici când era sanatos nu s-a simtit atât de viu si plin de viata cea adevarata, asa cum o traia acum sufletul lui; încât îi era de-a dreptul ridicol sa creada ca era moarte. Simtea ca nici un fel de moarte nu exista.
Starea pe care o dobândise omul acesta prin împacarea sa cu toti era una de taina a sufletului lui; nu e nevoie de nici un fel de semne exterioare care sa arate ca moartea nu exista - acest semn este în adâncul cel mai dinlauntru al sufletului omului. Cred ca si noi, în masura în care pasim pe aceasta cale (iar Biserica tocmai pe aceasta cale ne conduce, a împacarii cu toti de fiecare data când ne îndreptam spre Sfântul Potir), în acea masura devenim liberi, mai presus de frica de moarte.
Înca un lucru foarte important în lupta împotriva fricii de moarte. Aceasta este constiinta curata. Multi Sfinti Parinti ne învata ca omul se teme cu atât mai putin de moarte cu cât are constiinta mai curata. De aceea tocmai lucrarea pe care o are de facut omul cu propria constiinta este puternicul mijloc de a dobândi barbatie si de a nu se mai teme de nimic.
Dragostea, constiinta curata, împacarea, iertarea - iata primele lucruri care îmi vin în minte cu privire la ceea ce ar trebui sa faca omul pentru a se slobozi de frica de moarte, pentru ca aceasta sa nu mai împarateasca în sufletul sau!
Nelinistea pentru ceilalti are propria energie. Iar aceasta energie are trebuinta sa se întrupeze în ceva. Si ea capata forma exterioara prin: tremur al mâinilor, naduseala, omului i se „taie” picioarele s.a.m.d. Dar aceasta energie trebuie transformata în rugaciune. Masura în care ma tem ar trebui sa devina egala cu cea a râvnei pentru rugaciune. Si numai atunci aceasta îngrijorare ar aduce roada buna.
Te îngrijorezi pentru un om - bine faci, îngrijoreaza-te daca omului i s-a întâmplat ceva; dar fie ca aceasta îngrijorare sa te duca ori la biserica, unde sa scrii un pomelnic, sa aprinzi o lumânare, sa faci o mica jertfa
De aceea fie ca îngrijorarea noastra pentru cei dragi, frica pentru ei, sa nu ne faca apatici, ca atunci când omul lasa mâinile jos si nu mai lupta, încetând sa mai faca ceva, ci fie tocmai invers - sa ajute: cu rugaciunea si cu celelalte lucruri pe care le poate face el însusi!
- Ce este frica de Dumnezeu? Are ea ceva comun cu frica în general?
- Sigur ca are! Ce înseamna sa te temi ? înseamna ca este ceva pe care cu tot dinadinsul nu-l voiesti. În asa masura nu-l voiesti ca, daca se întâmpla totusi, îl primesti ca pe o înfricosatoare catastrofa. Din aceasta perspectiva, frica de Dumnezeu are ceva comun cu orice fel de frica.
Dar poate cu aceasta se si termina tot ceea ce au ele în comun. Frica de Dumnezeu este singura frica ce nu-l nimiceste pe om, ci îl înalta. Orice frica este o suferinta, o povara. Asa cum spune Apostolul Ioan de Dumnezeu Cuvântatorul: „în iubire nu este frica, ci iubirea desavârsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavârsit în iubire” 4,18).
Dragostea de Dumnezeu nu doar alunga orice suferinta, ci aduce pace sufletului, bucurie, chiar mai mult decât atât: adevarata veselie. într-una din rugaciunile Bisericii exista un asa cuvânt: „Veseleste inimile noastre ca sa se teama de numele Tau cel sfânt.” Iar în altele citim: „Doamne, da mie sa ma veselesc petrecând întru frica Ta” - cam acesta este întelesul ei drept.
La o privire lipsita poate de adâncime, se iveste uneori asa o nedumerire: Cum poate fi în frica veselie? Dar iata, aceasta este tocmai însusirea fricii de Dumnezeu.
Ideea este ca în mod obisnuit doua frici nu se „împaca” Cel ce se teme de una, nu se mai teme si de a doua. Cum se si spune: „cui pe cui se scoate”, si o frica o poate elimina pe cealalta. Omului îi este firesc sa se teama de ceva. Dar atunci când îmi e frica de ceva mai mare, încetez a-mi mai fi frica de ceva mai mic. Am o problema la serviciu si stiu ca mâine pot sa-mi faca o mustrare, si ma tem foarte de acest lucru. Si iata ca seara, brusc, simt anuntat ca analizele mele indica un diagnostic înfricosator si ca este nevoie de operatie. îmi aminteste cineva de serviciu - nu-mi mai este gândul acum la mustrarea de la serviciu, acum am o frica mult mai serioasa. Adica: o frica o scoate afara pe cealalta.
Asadar omul, care are cu adevarat frica Domnului, deja nu se mai teme de nimeni si de nimic în aceasta viata. Si acest lucru este minunat. El este cu adevarat un om barbatos si îndraznet. De aceea, daca cineva îl ameninta cu ceva, el spune: „Eu ma tem de Dumnezeu. Ma voi mai teme oare de voi, de vreme ce ma tem de El?!”
Acest lucru a fost foarte evident în vremea prigoanelor staliniste. în închisori, în lagare, în deportari, cei mai barbatosi s-au dovedit a fi crestinii, oamenii credinciosi. Acolo unde altii se temeau, ei erau neînfrânti. Anastasia Tvetaeva, sora scriitoarei Marina Tvetaeva, povestea în Memoriile ei: când o arestau, când o interogau, când o speriau, ea râdea: „Cu ce ma speriati voi? Eu de Dumnezeu ma tem. Orice mi-ati face, totul va fi spire slava lui Dumnezeu, daca voi avea credinta.”
Si o lasau în pace de multe ori pentru ca îsi dadeau seama ca pe unul ca acesta nu au cu ce-l speria.
Ce este frica de Dumnezeu? Adesea oamenii cred ca este frica de a fi pedepsit de El. Dar nu e pe de-a întregul asa. Într-un fel este frica de pedeapsa. Doar ca pedeapsa lui Dumnezeu nu trebuie privita ca o osânda, ca o razbunare. Ca si omul care te iubeste: îl poti supara, amarî, si el se întoarce si pleaca. El nu o sa te pedepseasca nicicum, ci pur si simplu va pleca. Iar tu vei ramâne fara el. Omul care dej a are experienta petrecerii în harul Duhului Sfânt, care a gustat din apropierea de Domnul, a trait petrecerea întru dragostea Lui, stie ca orice pacat, orice cuvânt necuviincios, orice fapta rea duc la pierderea harului, acela se va teme sa nu-l piarda. Se teme sa minta, sa supere vreun om, sa judece, pentru ca stie ca numai ce va face una ca aceasta, imediat va simti ca a pierdut acea armonie, acea bucurie, acea pace a sufletului pe care numai harul Duhului Sfânt le poate revarsa în inima omului.
Frica de Dumnezeu este si aceea când omul se teme sa nu-L mâhneasca pe Domnul, sa nu respinga venirile harului printr-una dintre faptele lui, cu care El nu ar putea avea nici o împartasire. Caci Domnul nu poate petrece în necuratie: ea însasi se face zid de arama între om si Dumnezeu.
Frica de Dumnezeu este si evlavia. Acea simtire a faptului ca te afli înaintea Domnului. De vreme ce noi toti
credem ca El este. Dar foarte adesea nu-L simtim. Caci ne purtam astfel încât un om necredincios ar putea spune: „Nici el nu crede!” Si e asa, pentru ca daca tu ai fi crezut cu adevarat, ai fi putut oare spune asemenea cuvinte ca cele pe care tocmai le-ai spus? Doar stii ca nu se cade!
Iata, noi cu totii stim ca nu trebuie sa judecam, sa vorbim de rau. Si, cu toate acestea noi, oamenii credinciosi, cu câta usuratate vorbim de rau, cu câta usuratate judecam... Si când ne spun:
- Asculta, stii sau nu ca nu trebuie sa faci aceasta ?
- Stiu...
Si continui.
- Atunci sa ne închipuim ca acum, alaturi de noi, în chip vazut sta Iisus Hristos. Ai fi putut spune cuvintele acestea în prezenta Lui ?
- Fireste ca nu!
- Pai, iata, El este aici în chip nevazut! Crezi aceasta? - Cred. Cred, dar nu simt... :
Si iata frica lui Dumnezeu - atunci când omul nu doar crede ca tot ceea ce se petrece în viata lui, în prezenta Lui se petrece, ci când el, printr-o simtire tainica, de neînteles, simte în mod real, alaturi de el, prezenta lui Dumnezeu. Si tocmai simtirea acestei prezente este cea care nu îi îngaduie sa savârseasca multe dintre cele pe care din neputinta le-ar fi savârsit.
Întotdeauna prin frica se întelege si ceva nevrednic. A spune de exemplu: „Mi-e frica sa merg la razboi” - ar fi rusinos. Dar a spune „Eu de Dumnezeu ma tem” i s-a socotit întotdeauna omului a fi tarie, vrednicie. Va amintiti, pe cruce, când i-au rastignit pe cei doi tâlhari alaturi de Domnul nostru, unul dintre ei ÎI ocara, dar celalalt a spus:
„Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ca suntem în aceeasi osânda? Iar noi suntem osânditi dupa dreptate, caci cele dupa faptele noastre le primim, dar Acesta nimic rau nu a facut.” În acele vremi, tocmai lipsa temerii de Dumnezeu se socotea o rusine.
îmi amintesc, copil fiind, pe când înca nu stiam nimic despre Dumnezeu, ca am citit cu uimire cuvintele lui Puskin despre vânt, în îndragita Poveste despre
„Vântule! Puternic esti,
Stolul norilor gonesti,
Clatini albastrimea marii,
Sufli unde tu voiesti.
Nu te temi tu de nimica.
Doar de Domnul stii tu frica.”
Acum aceste cuvinte sunt tare dragi si întelese sufletului meu! Si aceasta mi-as dori pentru toti oamenii, si pentru mine însumi: de nimeni sa nu ne temem, fara numai de Singur Dumnezeu.
Dumnezeului nostru slava!
