Recomandare carte

Extrase din cartea “Se întorc morţii acasă”

/.../ În fruntea tuturor patimilor celor mari stau trei: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă. Iar cele ce urmează acestora sunt încă cinci: curvia, mânia, întristarea, trândăvia şi mândria. Dar tot aşa sunt şi trei virtuţi cuprinzătoare care se împotrivesc primelor patimii Înfrânarea, Sărăcia şi Smerenia. Iar după acestea sunt cele care le urmează: Curăţia, Blândeţea, Bucuria, Bărbăţia şi Umilinţa.

Acestea sunt virtuţi susţinute propriu-zis de Dragostea dumnezeiască, de Răbdarea dumnezeiască şi de Smerenie, socotite ca fiind „mai mari ca virtuţile".
Despre răbdare, spre exemplu, Mântuitorul zice: „Prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre". (Luca 21, 19) Ea este „împărăteasa virtuţilor şi temelia bunătăţilor bărbăteşti", precum spune Sfântul Grigorie Sinaitul. Ea este pacea în războaie, seninul în furtună şi statornicia nestrămutată în toţi cei ce-au dobândit-o.
Noaptea, când toate glasurile, mişcările omului şi orice fel de tulburare se liniştesc, luminează întru Tine sufletul nostru cu mişcările sale, o, lisuse, Lumina celor drepţi.
în ceasul în care întunericul se întinde ca mantie peste toate, fă să strălucească pentru noi harul Tău, Doamne, în locul luminii simţite a soarelui creat, care bucură ochii trupului nostru. /.../

/.../ O, Doamne, ce e omul?! într-o discuţie cu Părintele Daniil de la Rarău, că tot l-am pomenit, am ajuns la concluzia că omul este un tot de puteri neobişnuite şi tainice care se ignoră. Din pricina aceasta, în chip paradoxal, el nu are la îndemână decât totalul slăbiciunilor sale, iar nu puterea.
Care să fie pricina acestei ignorări de sine? De ce nu poate fi ea biruită de obicei?
„Cunoaşte-te pe tine însuţi" rămâne mai mult un deziderat decât o realitate cu putinţă de atins. Dintre toate animalele pământului, din punct de vedere al posibilităţilor de apărare şi luptă, omul pare cel mai fragil. /.../

/.../ Atunci am înţeles pentru totdeauna ceea ce-am spus mai devreme, că nu trebuie să laşi să se întristeze sufletul tău nicicum pentru necinstirile, batjocurile, încercările, ispitele şi necazurile pricinuite de vrăjmaşi, cum zice Mar Isaac. Sau cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „La vremea ispitelor să aivă omul, în chip neschimbat, aceeaşi
bună simţire egală pentru cei care-l batjocoresc în faţă, îl calomniază, îl judecă, îl osândesc, îl înjură, îl scuipă în faţă ca şi pentru cei ce iau în afară înfăţişarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleaşi lucruri, fără să se poată ascunde de fapt”.
„De vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce este al vostru, de vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz, răbdaţi!” (II Corinteni 11, 20)
Aceasta este prima treaptă a iubirii desăvârşite! /.../

/.../ Domnul pune voia peste toată nevoia! In mai toate învăţăturile patristice găsim îndemnul de a-l privi pe cel care ne ocărăşte ca pe un doctor trimis de Pronie ca să ne tămăduiască sufletul, mai ales de ciuma chenodoxiei.
Chenodoxia asta este slava deşartă, în limbajul curent, sau vanitatea. Patimă de căpetenie şi sursă a nenumăratelor boli sufleteşti.
Sfântul Ioan Casian spune despre această patimă că se manifestă în multe forme, pentru că are multe feţe, dar că, în esenţă, este de două feluri. Primul fel este cel „prin care ne mândrim pentru foloase materiale sau pentru lucruri care se văd”.
Este cea mai obişnuit, evidentă şi ferventă formă de chenodoxie.
Ea constă în principal în lauda cu bunurile pe care le are sau pe care crede că le are cel vanitos, arătându-şi-le pentru a fi lăudat(e), apreciat(e), admirat(e), onorat(e), etc.
Dar vanitosul se mai îngâmfă şi cu darurile „naturale”, cum ar fi frumuseţea (reală sau închipuită), purtarea, îndemânarea, priceperea...
Chenodoxia îl face pe om să se fălească şi să vrea să fie admirat şi lăudat pentru bogăţiile şi bunurile materiale
pe care le-a dobândit. Din această pricină ea se transformă în imboldul principal pentru o altă patimă: arghirofilia - iubirea de arginţi, adică. Cea care, la rându-i naşte şi sporeşte slava deşartă. De aceea zice Sfântul Maxim Mărturisitorul că „slava deşartă şi iubirea de arginţi se nasc una pe alta. Căci cei ce iubesc slava deşartă se silesc să se îmbogăţească; iar cei ce s-au îmbogăţit doresc să fie slăviţi".
Această patimă este cea care-l împinge pe om să-şi dorească puterea sub toate formele ei. Şi atunci ea se împreună şi pune în lucrare altă patimă - "iubirea de stăpânire". Este evident că acela care deţine puterea, robit de slavă deşartă, va căuta lauda şi admiraţia oamenilor şi se va strădui întotdeauna să placă acestora pentru că în felul acesta îşi întreţine şi păstrează puterea şi foloasele ei.
Mai veninoasă, mai primejdioasă şi mult mai subtilă este însă chenodoxia care constă în lăudăroşenia cu darurile intelectuale (inteligenţa, imaginaţia, memoria, (cunoştinţele dobândite, înalta învăţătură, stăpânirea unui limbaj, talentul de a vorbi sau de a scrie bine etc.).
Ambiţiile în domeniul intelectual şi cultural, ca şi în cel politic sau financiar, sunt rezultatul lucrării acestei patimi. Dacă vrem să ne facem o idee despre sănătatea oamenilor de azi, fie şi numai din acceastă perspectivă, este suficient să vedem pe unul dintre canalele televiziunii un sfert de oră dintr-un buletin de ştiri.
În sfârşit a doua formă chenodoxiei, după cum o găsim descrisă de Sfântul Ioan Casian, consistă în aceea că omul se făleşte „pentru cele spirituale şi ascunse, din dorinţa de laudă deşartă", cum zice Sfântul Ioan Hrisostom. Mai cu seamă atunci când se luptă împotriva patimilor şi când pune în lucrare virtuţile contrare lor, omul este războit de acest soi de slavă deşartă. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice că „duhul slavei deşarte se bucură văzând înmulţindu-se virtutea". Căci după cum „furnica aşteaptă să se isprăvească strânsul grâului, şi slava deşartă aşteaptă să se adune bogăţia duhovnicească".
Această patimă are o putere neobişnuită. Caracterul ei subtil, capacitatea de a îmbrăca nenumărate forme, conform Sfânmui Ioan Casian, viclenia de a se strecura pretutindeni şi de a ataca omul din toate părţile, o fac greu de sesizat şi de recunoscut şi foarte greu de combătut.
Aproape orice situaţie şi lucru poate fi pentru om prilej de slavă deşartă. În sărăcie şi în bogăţie egal. Sfântul Evagrie se arată uimit de dibăcia diavolilor de a profita de această stare de fapt.
Frumos înfăţişează bătrânii natura acestei boli, constată Sfântul Ioan Casian. Ei o descriu în felul unui bulb de ceapă căruia, înlăturându-i-se un înveliş, îl afli acoperiţi de altul şi tot aşa, oricâte foi îi scoţi, tot atâtea îi descoperi dedesubt.
Sfântul Ioan Scărarul zice astfel: „în toate străluceşte soarele cu îmbelşugare, şi de toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă, sunt stăpânit de slava deşartă când postesc. Dezlegând însă postul ca să nu fiu cunoscut ca postitor, iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea. Îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt
biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi mă stăpâneşte. Vorbind, sunt biruit de ea, tăcând, mă biruieşte. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul stă drept şi el e cel din centru".
Greu se scapă de gândul slavei deşarte, zice Evagrie, căci ceea ce faci ca să te cureţi de el devine pricină pentru altă slavă deşartă.
Chenodoxia este privită de Sfinţii Părinţi ca una dintre cele mai grele boli. Este „un soi de nebunie”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Apostolul Pavel însă zice că este chiar o nebunie să se laude omul pe sine însuşi. (II Corinteni 12, 11)
Chenodoxia îl aruncă pe om în amăgire şi în delir. Aceste efecte patologice fundamentale îi îndreptăţesc pe Sfinţii Părinţi s-o numească nebunie şi s-o privească grozav de îngrijoraţi.
„Vai, nefericitul de mine, strigă Sfântul Ioan din Singurătate, Dumnezeu m-a făcut liber, iar eu am atâţia stăpâni, căci voind să plac oamenilor, am ajuns robul tuturor".
Este necesară o luptă asiduă, complexă şi nu întotdeauna uşoară, ca să poţi înainta duhovniceşte, iar ca să ajungi să poţi primi suferinţa şi durerea ca pe un beneficiu veşnic... lupta se înteţeşte mai aprig. Poţi să te laşi împins şi, alunecând, să cazi în sus, să te semeţeşti adică în felul acesta, gândind că „iaca, eu îndur răul ca pe ceva bun. Sunt eu însumi unul bun!" /.../

/.../ Neţinerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăinţe, zice Sfântul Ioan Scărarul. Cel care nu uită răul şi îşi închipuie totuşi că se pocăieşte este asemenea celui care în vis i se pare că aleargă, pe când în realitate el stă pe loc.
Atunci vei cunoaşte că te-ai izbăvit de putreziciunea din tine, nu când te vei ruga pentru cel ce te-a întristat, nu când îi vei da în schimb un dar, nu când îl vei chema să ia masa împreună cu tine, ci când, auzind că se află într-o nenorocire sufletească sau trupească, vei suferi şi vei plânge împreună cu el. /.../

/.../ Cel ce s-a unit cu Smerenia ca şi cu o mireasă, zice Sfântul Ioan Scolasticul, este bun, blând, umilit, milostiv, senin mai mult decât toţi, vesel, supus, nemâhnicios, priveghetor, sârguitor, Într-un cuvânt nepătimaş. Aşa e cugetul smerit!
Dar ce voi face, fiindcă nu ştiu cum să dobândesc cugetul smerit, întreabă în locul lui, al tău, al meu Mar Isaac, răspunzând apoi în „Cuvântul 27 către singuratici”. în loc să te rogi pentru un lucru sau altul, lasă toate aceste cereri şi stăruie într-una singură zicând: „Dumnezeule, dă-mi smerenie, ca să scap de <bici> şi pentru ca aşa să mă pot apropia de desfătările minţii pe care altfel nu le cunosc, chiar dacă vreau atât de mult". Şi Dumnezeu îţi va da în taină mai întâi darul Duhului Său, despre care nu poţi spune, nici gândi, cât de mare este, şi prin el, doar prin el, ai să te poţi smeri apoi şi tu în ascuns. Asta numai dacă neobosit şi neîncetat ai să-i ceri şi dacă neabătut ai să te rogi ca să-i dobândeşti. Şi numai şi numai dacă în tăinicie ai să-i păstrezi.
Crede, frate, zice mai departe Mar Isaac, că smerenia e o putere pe care limba nu o poate zugrăvi şi pe care nicio putere omenească nu o poate dobândi, dar care e dată cui îi este dată doar în rugăciune şi e primită în privegheri, cu cereri şi cu implorări fierbinţi.
Dacă doreşti acest dar, ascultă încă şi acest lucru care vine de la părinţii noştri: smerenia lăuntrică nu e dată decât atunci când omul meditează şi se gândeşte la ea în rugăciunea sa şi în singurătate.
Cel care n-are smerenia, n-o are pentru că n-a cerut-o, nici nu şi-a silit sufletul cu totul spre ea.  /.../

/.../ Sfântul Ioan Gură de Aur a spus în repetate rânduri că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc; nu pentru cei ce iau, ci pentru cei ce dau, fiindcă aceştia sunt cei care câştigă cu adevărat.
„Cel ce face milostenie, imitând pe Dumnezeu, nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe cel leneş", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia, volumul II, pagina 64.
Părintele Dumitru Stăniloae spune că organul sufletesc prin care simţim mila şi devenim miloşi este inima. Ea este puntea simţitoare între Persoană şi persoană. Prin ea dăm mila, dar şi simţim mila lui Dumnezeu.
Mila este plata pentru răscumpărarea sufletelor noastre, zice „cel cu gura de aur". /.../

/.../ Diavolul zi şi noapte ne întinde fel de fel de curse, deschide prăpăstii, organizează tabere de război, iar noi cădem la înţelegeri cu el, făcând parte din planurile lui, încheiem contracte şi armistiţii cu ucigaşul cel viclean. Când omul caută mântuirea găseşte moduri şi metode multiple ca să smulgă mila lui Dumnezeu.
Pocăinţa şterge păcatele chiar şi din amintirea lui Dumnezeu şi le arată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat.
Dacă nu ni s-ar fi dat pocăinţa, nimeni nu s-ar fi mântuit! /.../

/.../ Am cetit de la Homer şi Herodot la Densuşanu şi de la Socrate la Gordon Childe. Acesta din urmă, profesor la Universitatea din Oxford, de unde a publicat în 1993, la Barnes & Noble Books - New York, o lucrare Istoria Civilizaţiei, explorând, printre altele, Într-un mod minuţios argumentat, originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Acolo, la paginile 176-177, publică o hartă a leagănului arienilor în timpul prunei lor apariţii şi, ce crezi? Spaţiul carpato-dunărean este cel despre care vorbeşte ca fiind cel dintâi şi cel mai important.
Nici n-ar fi avut cum altfel când a descoperit că roata, plugul, jugul, carul cu două şi cu patru roţi au apărut întâia dată pe acest teritoriu.
Vezi tu, un biet călugăr, cum sunt la anii mei, trecut prin toate cele prin care a îngăduit Domnul să trec, nu-mi sunt indiferente lucrurile acestea; mai ales că am vrut să-mi îndrept mintea strâmbată de nişte schimonoseli istorice pe care le întâlnisem în manuale şi prin cărţile de istorie scrise, conjunctural, de nişte haimanale cu titlu de istorici şi chiar de academicieni care au stricat atâtea generaţii.
Păi România este atâta de hulită astăzi, culmea, de către unii din ăştia cu mintea strâmbă care, după ce au crescut legănaţi în culcuşurile-i calde, o scuipă acum şi o vând pe treizeci de gologani. Nişte bastarzi! România asta, zic, a fost, după afirmaţiile lui Herodot, Platon, Pitagora şi Socrate, vatra lumii civilizate. Un lucru greu de acceptat astăzi de marile naţiuni şi de aceea se vrea tăcut. /.../

/.../ Iubirea e blândă şi îngăduitoare. De cremene să stai în adevăr şi bine spune Părintele Serghie, dar peste măsură de blând cu cei aflaţi în înşelare şi păcat.
Iubirea e smerită. Nu află cel iubitor vreo pricină de trufie, că el ar fi ceva, creştin, de pildă, iar alţii nu. E drept, creştinul stă în Adevăr, Care-i Hristos şi care însuşi zice: „Eu sunt Adevărul", dar să nu se mândrească în credinţa sa, ci să o socotească o sfântă datorie. Să nu se înalţe, ci să vadă cât de puţin vrednic este de o aşa bogăţie.
În faţa celorlalţi ar trebui să stăm mereu în duh de căinţă, cugetând la mulţimea păcatelor noastre şi la puţinul bine pe care-l facem.
Dacă vezi păcat la altul, zice Părintele Serghie, nu-l judeca, nu-l osândi, nu-l duşmăni. Ia asupra ta păcatul lui.
E aici o oglindire a simţirii pe care o aflăm cel mai bine în evlavia monahală rusească. îl auzim pe Stareţul Zosima care zice: „Suntem cu toţii vinovaţi faţă de toţi şi pentru toate".
Dar mai presus de toate, iubirea înseamnă luare aminte la celălalt, e pătimire împreună cu acela, e milă şi îndurerare pentru el.
Iubirea nu cere mari isprăvi şi nici planuri mari; ea face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu un surâs, cu o mică rugăciune.
Fii bun cu toţi, îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii, nu-i nimeni cu suflet sănătos. Chiar dacă ţi se pare că le merge bine, stau rău, dacă stai să cugeţi la ce le-a fost hărăzit şi la ce-au ajuns. /.../

/.../ În faţa celui care ne batjocoreşte, ne ocărăşte, ne învinuieşte sau ne răneşte în vreun fel, chiar pe nedrept, e bine să tăcem. Şi atunci şarpele mâniei, care se ridică până în gât, neaflând ieşire se înăbuşă şi crapă. Iar dacă vom face mereu tot aşa, până la urmă ne vom izbăvi de mânie. Cei care, zi de zi, îşi silesc inima lor să îndure în tăcere ocări, batjocuri şi mustrări şi rabdă, nelăsându-se pradă mâniei ca să nu rănească pe fratele, trebuie cinstiţi ca nişte adevăraţi mucenici. „Adu-ţi aminte de numele celor care au răbdat până la moarte în vreme de ispită, până când în gura lor saliva s-a schimbat în sânge, nevrând să cârtească. Pe aceştia săj»ai la mare evlavie şi să-i cinsteşti ca mucenici, ca mărturisitori aii credinţei [...]. Vezi doar că au ales să moară de o mie de ori, decât să scoată din gura lor vreo vorbă aspră.
Loviturile primite de la oameni, adică de la Cel Rău prin ei, să le socotim ispite pe care trebuie să le îndurăm şi cu care trebuie să ne luptăm.  /.../

/.../ În viaţă apar multe şi diferite încercări şi ispite dar, precum zice Cuviosul Nichita Stihatul, veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie şi de foc mult care să-i cureţe. De petele păcatului ne curăţim numai prin osteneli de bunăvoie sau... prin necazuri fără de voie. Iar dacă nu lucrează cele [ de bunăvoie curăţirea părţii dinlăuntru a paharului şi a blidului, împlinesc, în chip mai aspru, cele fără de voie, readucerea noastră la starea străveche. Aşa a rânduit Făcătorul;
Asta înseamnă că, după cum zice Mitropolitul Hierotheos Vlachos, în tratatul Psihoterapia Ortodoxă, multe din încercările care ne războiesc se datorează faptului că nu ne-am îngrijit de pocăinţă. A ne lua crucea pocăinţei de bunăvoie duce la evitarea crucii celei fără de voie a necazurilor şi a suferinţelor. /.../

/.../ Marele Pascal avea un raţionament privind relaţia lui cu Dumnezeu: „Dacă eu cred în Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic, căci acolo, în învăţăturile Lui, este, fără îndoială, chintesenţialitatea binelui. Dar dacă eu nu cred în Dumnezeu şi El există, am pierdut totul!"
Este un raţionament construit pe o speculaţie mercantilică, desigur, dar asta nu-L supără pe Dumnezeu, realizând noi o bună relaţionare cu El. /.../

/.../ În fine, iertarea şterge pentru totdeauna orice pomenire a răului şi duşmănia faţă de cel ce ne-a rănit, Sfântul Simeon pomeneşte aici şi rugăciunea pentru ea curăţeşte ochii ca să-i vedem că sunt sărmane victime ale diavolului care îi mână la rele.
Astfel nu ne vom mai gândi la paguba noastră, ci la a celui de lângă noi. Şi vom afla ce sunt mila şi compătimirea.
Apoi rugăciunea, apropie mult omul de om şi leagă sufletul de suflet. Întindem mâna noi, întinde şi fratele măna ...
Cu smerenia, cu iertarea şi cu rugăciunea se zice <da> iubirii, socotindu-i prieteni pe vrăjmaşi, iubindu-i ca pe    fraţi, dar, iată, Sfântul Simeon ne
arată prin cuvântul său calea, pas cu pas. Să recapitulăm. 
Întâia treaptă e să nu te mânii pentru necinstiri, batjocori, încercări si necazuri pricinuite de cel de lângă noi.
A doua treaptă e să le primeşti cu mulţumire.
A treia, să te rogi pentru cel care te face să suferi. A patra, să-i iubeşti din tot sufletul, cu adevărat şi profund. A cincea, aşa să-i iubeşti, încât pururi să-ţi aminteşti de el cu gând curat, fără mâhnire, ca de un prieten iubit. A şasea, să-ţi păstrezi pacea sufletului când eşti jignit, batjocorit sau chiar lovit, fără să te socoteşti pe tine sfânt, iar pe cel ce-ţi face rău un nemernic. A şaptea, să nu te tulburi aflând că e făţarnic cel pe care-l ţii de prieten. A opta, să uiţi de răul îndurat şi când e de faţă neprietenul tău şi când nu e, şi ca pe un prieten apropiat să-i primeşti. /.../

/.../ Oameni buni, oameni buni, să nu fiţi răi!
Căutaţi să-L descoperiţi pe Dumnezeu până nu vă acoperă întru totul cele rele ale vrăjmaşului.
Cine va voi să-L afle pe Dumnezeu îl va vedea pretutindenea, iar cine nu va voi să-L vadă nu-L va afla nicăieri!
Neguri grele s-au ridicat la orizontul vieţii şi, învăluindu-ne, stau să se prăvălească, înghiţindu-ne cu totul.
Iuda pare că a reînviat, altoindu-se perfid în fiecare dintre noi. Pe mai mulţi sau pe mai puţini arginţi cu toţii îl vindem încă şi mai abitir azi pe Hristos, sărutându-L insolenţi cu buze băloşind veninuri.
Prorocii mincinoşi sunt la tot pasul. Paiaţe mărturisitoare apar şi se aburcă pe solee şi-n amvon. Hristoşi pociţi, cu bărbi cârlionţate şi fardaţi, cu turpitudinile pitulate-n burdihanuri şi cu obrajii buhăiţi, îşi etalează omilii recitative despre asceze, nevoinţe şi virtuţi, clamând edulcorat, scrâşnind din dinţi, teze eretice despre iubiri adulterine între creştini, zeno şi tibetani.
Fiţi lucizi, oameni buni! Treziţi-vă!
Despieliţaţi-vă, fraţii mei, zvârliţi-vă măştile care v-au furat identitatea! Desfăţăriţi-vă şi desfăţărniciţi-vă îndată, căci revenind curând Hristos nu vă va recunoaşte şi ca pe nişte străini vă va judeca, zvârlindu-vă departe, în ţinuturi aspre de surghiun, şi mult o să vă doară.
Fie-vă milă de puiuţii voştri, de pruncii odrăsliţi din dragoste şi din iubire sfântă, şi fiţi-le părinţi, nu sponsori şi finanţatori! Puneţi-vă o întrebare simplă atunci când vă întâlniţi cu ei din când în când. Ce ştiţi cu adevărat despre copiii voştri? Cine le sunteţi practic voi, şi ei ce vă sunt vouă?
Această epocă ecranieră a dizolvat normalitatea zidind-o într-o nemiloasă virtualitate ca pe o biată jertfă în zidul lui Manole.
Ne-am scufundat în simulacre până-ntr-atât, încât aud şi eu, pe ici, pe-colo, că şi la noi, ca-n mii de alte locuri pe pământ, oamenii cresc animăluţe închipuite, au astfel plante, pomi, grădini întregi, livezi imaginare, prieteni nevăzuţi, căsătorii pe ne-ntâlnite, realizate pe planete inventate, Doamne Sfinte, toate aceste drăcării cumplite fiind, chipurile, viaţa lor, lumea lor, care, pe nebăgate de seamă, viclean şi iute tinde să devină a noastră. Doamne, să ne ierţi!
Şi dacă v-aţi întrebat cumva, văzând aceste tragedii, şi altele încă şi mai mari, de ce sunt ele şi ce-ar trebui făcut, răspunsul, fraţilor, e unul singur. Fiindcă ne-am depărtat de Hristos, dacă om fi fost vreodată cu adevărat aproape. Fiindcă nu-L mai iubim pe Hristos, dacă L-om fi iubit cândva cum se cuvine. Să ne întoarcem la Hristos! El fiind singurul Care ar putea să restabilească orânduielile toate şi pe noi toţi să ne restaureze. El Care ne-a spus dintru început: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!
Şi dacă n-ar fi aşa, de ce ar face opoziţia atâta risipă de energie, de bani, de propagandă şi de atâta corupţie prin corupţii săi?
Un răspuns întreg, deplin argumentat şi incontestabil îl avem de la foştii mari corupţi, azi uriaşii convertiţi. Ar
fi destul pentru cei care stau cu spatele, scuipând negaţii superficiale peste umăr, să se aplece pentru scurtă vreme nu asupra profundelor pilde şi învăţături ale celor mulţi, unul mai impresionant decât altul, ci numai spre doi dintre aceştia! să privească: spre Saul, mare prigonitor de Dumnezeu, azi Pavel, Apostolul neamurilor, şi spre Ciprian, Marele Mucenic, care a fost, precum se ştie, cel mai mare vrăjitori din toate timpurile, mare lucrător al tălpii iadului, având pe atunci zeci de legiuni de demoni în subordine. Ar avea toţi de j înţeles un lucru simplu, pe care nimeni n-ar trebui să-i uite. Că iadul nu-i o şagă şi că moartea nu e o iluzie! Că pentru a scăpa noi de acestea, Dumnezeu, singurul Care le cunoaşte! cu adevărat conţinuturile tragice, ne-a plătit scump arvuna! salvării, făcându-ni-se vad spre fericire.
Copiii mei dragi, toate au un sfârşit pe aici, precum şi un început au toate. Numai Dumnezeu Cel Mare este fară! de început şi nici sfârşit nu are. Eu însumi, ca o începătură] ce mă aflu, m-oi opri din toate acestea ce v-am spus, cum m-oi opri din toate cele de pe-aicea. M-oi opri poate înainte] să mi se ceară permis de port cruce şi legitimaţie de om] normal.
Voi care mai aveţi de stat, însă, păziţi-vă! Păziţi-vă, oameni buni, că multe vă sunt cursele şi primejdiile multe. Păziţi-vă întâi de toate de vrăjitoria asta necruţătoare a epocii ecraniere. Pe acolo intră tot potopul! Prin ecrane va veni sfârşitul şi cei ce vor sfârşi îl vor privi, Văzându-l în ecrane.
Ca să puteţi scăpa, ascundeţi-vă, cât mai este vreme, în singurul loc sigur: iubirea lui Dumnezeu. Şi ca să puteţi
face asta, cât mai lesne, iubiţi-vă, fraţilor unii pe alţii, precum Hristos ne-a spus şi ne-a iubit.
Nu-i uşor lucru. Ştiu că nu-i uşor, pentru că Michiduţă, cunoscând că dragostea e focul care pârjoleşte orice rău, întâi de toate pe aceasta s-a silit să i-o şterpelească omului. Şi a şi reuşit. I-a furat iubirea, punându-i în loc tot felul de surogate care creează false dependenţe, temeluite pe devotamente otrăvite, cu nume mincinoase de iubire.
Iubire fără Dumnezeu nu există! Pentru că Dumnezeu este singurul izvor al iubirii, fiind Iubirea însăşi.
Iubiţi-vă, iubiţilor, iubiţi-vă şi iubiţi ţara asta scumpă şi sfântă care la rându-i vă va salva, ea însăşi salvându-se mirabil printr-o milă şi o tainică proteguire, ieşind curată şi neatinsă de nimic din cele ale coşmarului care a început.
Ţara asta care, aşa cum am cetit eu într-o carte, este ca o icoană a tuturor sfinţilor pictată cu sânge de martiri. Este o raclă uriaşă, cuprinzând parţial sau în întregime moaştele înseşi ale acestor sfinţi. Este o smerită catedrală a lumii unde, neîncetat, Dumnezeu pogoară în fiecare zi cu toate Cerurile şi, în marea taină a Sfintei Liturghii, săvârşită astfel în monastiri şi schituri, ne cheamă, veşnicindu-ne într-ale Sale: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor.".
Ţara asta căreia Dumnezeu i-a dat de toate cu prisos a ajuns, vai, de ani mulţi, smerită ca o cenuşăreasă a lumii, aplicându-i-se dictonul tristelor istorii: „Săracă ţară bogată!"
Dar cei care au vânat-o şi o vânează încă, cei care au siluit-o, furându-i sceptrul, scoţând-o la mezat, pentru ca
astfel parveniţii să-şi plătească ratele şterpelitelor palate, toţi, fără osebire, fără excepţii, fără îndoială, toţi până la unul vor plăti grozav de scump, ireconciliabil, tragic şi inexorabil. Iar preţul cel mai greu nu va fi cel cerut de însăşi ţara, nu va fi cel plătit în faţa celor mulţi şi aspru umiliţi, ci va fi socoteala ce-o va cere Stăpânul locului acestuia. Căci România, ar fi bine să se ştie, să afle toţi de pretutindeni, ţara asta pravoslavnică, definită astfel chiar de Cel de Sus, nu se poate trafica prin nicio bursă! Nu se poate pune zălog ori chezăşie pentru niciun interes teluric şi pasager. Ea nu a fost şi nu va fi nicicând o piesă oarecare în vreun puzzle pastişat politic, pentru că ea este, prin toate ale sale, un întreg al întregului Desăvârşit. Şi orice parte ar lipsi din parte, se va întoarce la întreg întreagă! Iar cei ce nu ştiu asta sau ignoră vor încerca gustul amar al prăbuşirii lor fiinţiale, din moşi strămoşi la ultimi strănepoţi, căci cu deciziile Proniei, cu avertismentele şi mai ales cu anatema Sa nu-i de jucat. Nu-i de jucat! /.../