Când stă la rugăciune, simte fericire, ca şi cum s-ar afla la un ospăţ duhovnicesc. Se înţelege, nu la orice rugăciune şi nu oricărui rugător i se întâmplă aceasta, căci există şi rugăciuni împrăştiate şi rugători fără luare-aminte. Rugăciunea este un indicator al stării celui credincios. Ea este barometrul vieţii duhovniceşti. Dacă există o rugăciune autentică, există şi viaţă duhovnicească.
Dacă nu există o rugăciune autentică, nu există viaţă duhovnicească. Dacă rugăciunea e la un nivel scăzut, aceasta dă mărturie despre un nivel duhovnicesc scăzut. Dacă rugăciunea e pe o treaptă de desăvârşire mai înaltă, aceasta mărturiseşte că sufletul s-a ridicat deasupra slăbiciunilor sale şi înaintează din ce în ce mai mult întru virtuţi.
Prin rugăciune, cel păcătos, oricât de nefericit ar fi, oricât de deznădăjduit, poate să intre în părtăşie cu Dumnezeu cel Întrutot Sfânt şi Cel Întrutot Desăvârşit, să se pocăiască înaintea Lui şi să ceară pentru sine milă şi îndurare.
Dacă lipsesc aceste semne şi, îndeosebi, cele principale dintre acestea -credinţa, frângerea inimii şi simţirea aprinsă , nu avem o adevărată rugăciune. După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, trebuie să ne rugăm cu multă simţire şi cu adâncă credinţă, acestea dând aripi rugăciunii. Cel care se roagă sincer poate fi recunoscut după următoarele semne: în timpul rugăciunii se cutremură de simţăminte harice şi zboară pe aripile credinţei către cer; uitând toate din jurul său, el se roagă lui Dumnezeu cu adânca încredinţare că va primi cele cerute.
Îngenuncheat înaintea icoanelor, el plânge zdrobit pentru grelele sale păcate, cerându-şi iertare, ori cu ochi luminaţi de recunoştinţă mulţumeşte pentru binefacerile ştiute sau neştiute ale lui Dumnezeu, ori suspinând din toată inima se roagă fie pentru ajutor în necazul ce l-a cuprins, fie pentru sănătatea şi mântuirea sa şi a celor apropiaţi, ori Îl slăveşte plin de extaz pe Ziditorul şi Proniatorul Său.
Dumnezeu ia aminte doar la minte şi la inimă! . Rugăciunea este doar exterioară:
a) când se exprimă numai în afară, prin rostirea de rugăciuni învăţate pe de rost, fără participarea minţii, prin închinăciuni şi îngenuncheri, fără osârdia sinceră a inimii. Adesea, rugăciunile noastre de acasă sunt astfel fără viaţă, fără simţire, mecanice, răspândite, făcute doar din obişnuinţă;
b) atunci când mergem la biserică fără dispoziţie de, rugăciune, când stăm la Sfânta Liturghie şi cu trupul suntem în biserică, iar închipuirea noastră rătăceşte prin lume, certându-ne în gând cu aproapele, cugetând la problemele noastre de acasă, croind felurite planuri ori, ferească Dumnezeu! -suntem plini de gânduri necuvioase. O asemenea rugăciune nu e de folos sufletului Despre ea, Sfântul Ioan Scărarul spune:
Dacă ne rugăm într-un loc în care se mai află oameni, să ne înfrânăm de la orice manifestare exterioară de rugăciune, căci dispoziţia noastră manifestată după chipul rugăciunii celei din afară poate să ne afecteze atât pe noi, cât şi pe cei din jurul nostru. Văzându-ne, de pildă, că plângem la rugăciune ori că am dobândit un chip umilincios şi trist, unii oameni vor începe să ne laude pentru osârdia la rugăciune, la care ne vom mândri, în vreme ce alţii pot să ne învinovăţească de fariseism şi să ne batjocorească, născând întru noi tulburare, întristare şi chiar răutate. Intru aceasta să luăm aminte: dacă suntem singuri în timpul rugăciunii, putem şi să ne schimbăm prin rugăciune faţa noastră, şi să suspinăm, şi să ne rugăm cu glas întristător, şi să ne batem pieptul, şi să ridicăm mâinile, şi să vărsăm lacrimi, şi să facem închinăciuni, şi să cădem cu faţa la pământ. Pentru că toate acestea predispun inima noastră la rugăciune.
Despre adevărata rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Înaintea Domnului se roagă acela care pe deplin şi-a adunat sufletul şi nu are în acea clipă nici o părtăşie cu pământul, ci s-a sălăşluit chiar în cer şi a izgonit din sufletul său toate gândurile omeneşti. Cel care se roagă trebuie să se roage astfel, încât pe de-a-ntregul adunat, cu mintea neîmprăştiată şi cu sufletul întristat, să-L cheme pe Dumnezeu fără să înmulţească cuvintele, ci să sporească rugăciunea grăind puţine şi simple cuvinte, pentru că nu de mulţimea cuvintelor, ci de luarea-aminte a sufletului atârnă faptul de a fi ascultaţi."
Astfel de sfaturi ne dă şi Sfântul Teofan Zăvorâtul. Având în vedere importanţa practică a chestiunii cercetate, vom cita cu de-amănuntul opinia lui, în cazul dat, cu riscul de a ne repeta. Socotim însă ca mai importantă repetiţia, nedorind, astfel, ca lucrurile să rămână nelămurite.
Sfântul Teofan ne învaţă că la adevărata rugăciune se ajunge atunci când se înfăptuieşte unirea minţii cu inima. În ce chip se petrece aceasta? Mintea e ceva care nu are astâmpăr, alergând de la un lucru la altul şi alunecând spre asocieri. Cum poate să se abţină ea, în timpul-rugăciunii, de la împrăştiere şi să-şi îndrepte luarea aminte asupra cuvintelor rugăciunii? Aceasta poate să se petreacă dacă omul năzuieşte în timpul rugăciunii ca mintea lui să înţeleagă cele citite şi cu inima să le simtă pe acestea. Fiecare rugăciune ascunde înalte simţăminte care au impresionat pe autorii ei. Încercând să trezească aceste simţăminte în propria lui inimă şi în minte, cel care pătrunde în rugăciune îşi. va uni mintea cu inima, va intra întru ea şi va rămâne acolo.
Aici ajută încordarea voii. Cu o asemenea încordare a voii trebuie să izgonim din lăuntrul nostru plăcerea de sine acest amăgitor lăuntric, constrângându-ne către pocăinţă şi rugăciunea cu luare-aminte. Omul trebuie în chip conştient să se întristeze că este păcătos şi nevrednic de cer. El trebuie să se întristeze că nu se roagă aşa cum se cuvine şi să se smerească. Ca să primească o mai adâncă smerenie e nevoie să, se silească pe sine să rabde ocări, împunsături, vrăjmăşii, boli, necazuri. Dacă se deprinde să le rabde pe acestea ca pe deplin meritate, el va dobândi smerenia. Domnul Însuşi Se îngrijeşte să ne smerească. In acest scop, El îngăduie să fim obijduiţi, să fim mustraţi ori vătămaţi. Folosind astfel de întâmplări, să ne îndeletnicim cu răbdarea. Iar răbdarea va rodi smerenia; iar smerenia -umilinţa şi căldura inimii, care se manifestă îndeosebi în timpul rugăciunii. Astfel, căldura inimii va mentine mintea în inimă. Atunci omul va putea să se roage cu mintea şi cu inima.
Aceste preţioase sfaturi ale Sfântului Teofan Zăvorâtul trebuie să le aibă în vedere oricine doreşte să se deprindă să se roage aşa cum se cuvine. La îndrumările de mai sus să o adăugăm şi pe următoarea, pe care Sfântul Teofan o recomandă unei tinere fecioare: „Nicicând nu trebuie să socoteşti ca desăvârşit ceva din pravila ta duhovnicească, şi încă mai puţin -rugăciunea; Dimpotrivă, trebuie să simţi ca şi cum ai începe să te rogi pentru prima oară. Ceea ce se săvârşeşte pentru prima oară se săvârşeşte cu osârdia cea dintâi. Dacă păşind către rugăciune te vei simţi astfel ca şi când încă nu te-ai rugat aşa cum se cuvine, vei săvârşi rugăciunea ta cu osârdia cea dintâi. Şi ea va merge bine. Dar, dacă în rugăciune nu izbândeşti, să nu aştepţi izbânda întru nimic altceva. Aceasta este rădăcina a toate.”
Cele mai importante sfaturi practice pe care Sfântul Teofan le dă oricui doreşte să se îndeletnicească cu nevoinţa rugăciunii şi să se deprindă cu adevărata rugăciune mântuitoare sunt, pe scurt, următoarele:
1. Alege pravila de rugăciune potrivită ţie de dimineaţă, din cursul zilei şi de seară.
2. Pentru început, această pravilă nu trebuie să fie prea mare, ca să nu te depărtezi de nevoinţa rugăciunii.
3. Străduieşte-te ca întotdeauna să te rogi cu frică plină de evlavie, cu osârdie şi cu luare-aminte.
4. Foloseşte mijloacele de din afară ale rugăciunii: statul in picioare, metaniile, îngenuncherile, închinăciunile, citirea cu glas tare, uneori chiar şi cântarea.
5. Roagă-te astfel adeseori, chiar dacă nu continuu. Unii fac aceasta în fiecare ceas.
6. În cartea de rugăciuni este arătat ce rugăciuni să se citească. Tu alege acea rugăciune care te aşază într-o dispozitie duhovnicească şi începe cu ea.
7. Începutul rugăciunii este simplu; stai la rugăciune cu evlavie, cu frică şi cu cutremur, vorbeşte ca la urechea lui Dumnezeu, fă semnul crucii, fă închinăciuni şi metanii, îngenunchează.
8. Pravila asumată trebuie neapărat împlinită.
9. Nu are importanţă dacă vei citi ori dacă vei cânta cu glas tare, dacă vei întrece hotarele conştiinţei noastre (amintea, de pildă, Isaac Sirul).
La îndeletnicirea rugăciunii ajută mult, după Sfinţii Părinţi, rugăciunile proprii scurte, care ţâşnesc din inima înflăcărată şi care se potrivesc cel mai mult stării şi nevoilor noastre. Plăcuţii lui Dumnezeu nu doar că îngăduie-ci şi încurajează să adăugăm la pravila de rugăciune propriile noastre scurte rugăciuni. Avva Macarie, de pildă, a fost întrebat de un oarecare cum să ne rugăm şi i-a răspuns: „Nu e nevoie de multe cuvinte, ci să ridicăm adesea braţele şi să spunem: «Doamne, aşa cum voieşti şi cum ştii, miluieşte-mă!» Iar când va veni ispita, spune: «Doamnne, ajută-mă!» Căci El ştie ce ne trebuie şi după aceasta şi face cu noi."
Oricine poate să aleagă după nevoia sa o oarecare scurtă rugăciune, fie din Psaltire, fie din cartea de rugăciuni , ca de pildă, din cele 24 de scurte rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur care se află în cărţile de rugăciuni, la rugăciunile de seară. Credinciosul poate să alcătuiască şi singur o oarecare scurtă rugăciune, care să răspundă trebuinţelor sale duhovniceşti, aceasta se referă la rugăciunea particulară, nu şi la rânduiala dumnezeieştilor slujbe, care sunt de neatins, acest fapt conducand la sancţiuni din partea Bisericii.
Şi Sfântul Teofan Zăvorâtul este împotriva unei pravile de rugăciune lungi, sterpe şi formale. El recomandă să citim cu luare-aminte şi adeseori rugăciuni mai scurte, mai cu seamă dintre cele 24 de rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în rânduiala rugăciunilor de seară, cât şi altele asemănătoare acestor scurte chemări de rugăciune, care lucrează cu putere în inimile noastre, mişcând în ele „via năzuinţă a rugăciunii către Dumnezeu”. După el, principalul lucru la rugăciune este nu cantitatea, ci calitatea. Sfântul Ignatie Briancianinov scrie în acelaşi duh: „Vrednicia rugăciunii constă în calitate, nu în cantitate.“ Cantitatea e de lăudat atunci când se preface în calitate. Calitatea conduce întotdeauna către cantitate; însă cantitatea conduce către calitate, atunci când cel care se roagă face aceasta cu stăruinţă... Calitatea rugăciunii autentice constă în aceasta: mintea, în timpul rugăciunii, să fie cu luare-aminte, iar inima să fie în acord cu-mintea.”
Rugăciunea neîncetată poate fi înfăptuită cel mai bine după ce omul a trecut de la rugăciunea cantitativă la cea calitativă şi a gustat din puterea şi dulceaţa ei. Împotriva obiecţiilor făcute în ceea ce priveşte rugăciunea neîncetată, cum că e cu neputinţă şi incompatibilă cu îndatoririle de fiecare zi, Sfântul Tihon de Zadonsk lămureşte: „A ne ruga întotdeauna şi neîncetat nu înseamnă ca întotdeauna să citim psalmi ori rugăciuni scrise şi să facem închinăciuni, căci aceasta este cu neputinţă. Orice creştin are obligaţia de a-şi îndeplini îndatoririle de fiecare zi. În afară de aceasta, trupul ostenit are nevoie de odihnă şi de somn. A ne ruga întotdeauna înseamnă ca adeseori, în orice lucru, să ridicăm mintea şi inima noastră la Dumnezeu şi cu suspinuri să cerem de la El îndurare, ajutor şi ocrotire. Pricina rugăciunii neîncetate e următoarea: pentru că satana şi slugile sale cele rele croiesc în toată vremea viclenii împotriva noastră şi pentru că trupul, de asemenea, pofteşte împotriva duhului, iar noi nu putem singuri sa ne impotrivim unor asemenea vrajmasi, pentru aceasta trebuie sa ne luptam impotriva lor cu rugaciunea si cu ajutorul primit prin ea de la Dumnezeu …
Dar daca suntem ocupati cu o nevointa a mintii, ori cu asemenea nevointa care presupune pe de-a-ntregul luarea-amintea noastra si nu ne îngăduie să repetăm în mintea noastră nici măcar scurta Rugăciune a lui Iisus, atunci, având întotdeauna în conştiinţa noastră pe Dumnezeu şi nevăzuta Lui prezenţă, putem, din când în când, să ridicăm inima noastră spre înalt cu ajutorul acestor două mici şi făcătoare de minuni cuvinte de rugăciune: „Doamne, miluieşte!" Ce înseamnă acestea? -Sfântul Ioan de Kronstadt le explică astfel: „Acesta este strigăt al celui vinovat şi osândit la moarte, care se roagă să fie miluit de mânia dreptei judecăţi... Strigăt al fiinţei care se căieşte şi mărturiseşte cu tărie intenţia sa de a se îndrepta şi de a începe o nouă viaţă. Acesta este strigătul celui păcătos gata să miluiască pe alţii, care a primit nemăsurată îndurare de la Dumnezeu.”
Puternicul conţinut de pocăinţă al acestei scurte rugăciuni e nespus de lucrător atunci când se naşte din inimă. Un adânc suspin legat cu aceasta poate să atingă cerul şi să reverse asupra noastră îndurarea lui Dumnezeu.
După aceasta, să ne continuăm lucrul nostru. În acest mod este cu putinţă să ne rugăm şi în timpul lucrului, şi în timpul odihnei, şi în însingurare, simplitate, desprinde mintea de felurite gânduri neplăcute lui Dumezeu, de urzirea de planuri păcătoase în privinţa sa şi în privinţa aproape lui, îl aşază în smerite gânduri... Cel care se roagă neîncetat pierde treptat treptat obiceiul de a se lăsa pradă visării, răspândirii şi grijilor deşarte. În cele din urmă, el poate să ajungă până la acea inimă curată de copil, care este poruncită în Evanghelie. Cu rugăciunea neîncetată se nimicesc curiozitatea, fariseismul, neîncrederea, dispreţul. De la aceasta, toţi oamenii încep să ni se pară buni, iar din această dispoziţie a inimii către oameni se naşte dragostea pentru ei. Cel ce se roagă neîncetat petrece în permanenţă cu Domnul, dobândind frica de Dumnezeu. Frica îl conduce la curăţie, iar curăţia la dragostea de Dumnezeu. Şi dragostea de Dumnezeu umple templul său cu darurile Duhului.”
Iar Fericita Singlitichia cu înţelepciune sfătuieşte: „Când ne este dată vreo boală nu trebuie să ne plângem boala trupului nu putem să stăm la rugăciune şi să cântăm psalmi, căci toate pătimirile cele trupeşti slujesc la dezrădăcinarea poftelor. Şi postul, şi metaniile ne sunt prescrise ca să biruim satisfacţiile păcătoase. Iar că boala înăbuşă aceste patimi nu mai este nevoie sa grăim. Prin ea, ca printr-o puternică lucrare a unui leac, se nimicesc manifestările cele pierzătoare. In aceasta constă adevărata nevoinţă - să răbdăm în boală şi să facem rugăciuni de mulţumire către Intrutot bunul Dumnezeu. Dacă suntem lipsiţi de vedere, să suportăm aceasta fără cârtire, căci prin orbirea noastră pierdem organele lăcomiei şi, în acelaşi timp, prin ochii lăuntrici primim luminare harică. Dacă nu auzim, să mulţumim lui Dumnezeu că am pierdut pe deplin auzul deşertăciunilor. Dacă slăbesc mâinile noastre, avem înlăuntrul nostru mâini pregătite de lupta cu vrăjmaşul. Dacă boala a slăbit pe de-a-ntregul trupul nostru, din aceasta se naşte sănătatea în omul cel lăuntric.
Inchipuie-ţi scrie un alt autor că omul, în fiecare zi, ar împlini doar această poruncă a lui Dumnezeu de a se ruga neîncetat. Prin ea el ar împlini toate poruncile, căci dacă ar săvârşi această rugăciune neîncetat, în toate faptele şi în toate îndeletnicirile sale, şi ar chema în taină dumnezeiesc nume al Mântuitorului Hristos fie şi fără căldură sufletească şi osârdie la început, silit chiar -el nu ar avea vreme de convorbiri desarte, de osandire a aproapelui, de petrecere a timpului întru desfătări păcătoase ale simţurilor. Întotdeauna, orice gând rău al lui ar întâlni piedici în repetarea ritmică a rugăciunii. Ar scurta ori ar nimici multa grăire şi grăirea deşartă. Orice răutate fără zăbavă ar curăţi-o cu puterea binecuvântată a acestei dese chemări a numelui lui Dumnezeu. Deasa îndeletnicire cu rugăciunea ar îndepărta sufletul de faptele păcătoase şi l-ar atrage. . . către unirea cu Dumnezeu!"
Fără rugăciune, omul nu poate să sporească duhovniceşte, să se îmbogăţească întru virtuţi, să sporească în har si în sfinţenie, să se apropie de Ziditorul său, nici să dobândească veşnica mântuire a sufletului.
Rugăciunea e plictisitoare! spun mulţi astăzi. Chiar şi aceste cuvinte să le repeti e atât de plictisitor! Omul nu are cum să nu se automatizeze prin repetări permanente, să nu se transforme într-un automat!
Dar mâncarea nu plictiseşte oare?
-întrebăm şi noi. Nu e aceeaşi acţiune repetată? Ne transformă oare şi aceasta in automate?
-Nu! Cum să explicăm, mai bine aceasta?
-Prin permanenta poftă de mâncare. Dacă omul are poftă de mâncare, mănâncă cu satisfacţie în fiecare zi; iar aceasta de câteva ori pe zi, şi din hrană primeşte putere. Doar dacă îşi pierde pofta de mâncare, hrana se transformă pentru el într-un chin. Atunci când îşi pierde însă omul pofta de mâncare?
-Când este grav bolnav. Aduceţi-i atunci cele mai bune feluri de mâncare, şi ele îi vor fi potrivnice. Nu va putea sa suporte nici macar mirosul lor.
Fără rugăciune nu este cu putinţă să devii apropiat al lui Dumnezeu, străin de păcat, bogat în virtuţi, sărac în vicii, slab întru rău şi puternic întru bine!
Omul zilelor noastre, orientat spre cele materiale, a pierdut dorinţa de a se ruga, căci el crede întru sine şi nu în Dumnezeu. Nădăjduieşte întru sine şi nu în Dumnezeu. Se iubeşte pe sine şi nu pe Dumnezeu; îi place de sine însuşi şi nu de Dumnezeu. Necredinţa, plăcerea de sine şi robirea către cele mai mari patimi iată resorturile vieţii lui! În îndepărtarea lui de Dumnezeu, el piere duhovniceşte. Nedorinţa de a se ruga arată boala lui duhovnicească adâncă. Cum poate fi ajutat oare?
Boala trupească se lecuieşte prin cercetarea medicului şi prin luarea medicamentelor prescrise. Boala sufletească, păcătoşenia, se lecuieşte prin cercetarea duhovnicului şi primirea, după spovedania cuvenită, leacurilor duhovniceşti ce-i sunt prescrise lui. Iar acestea sunt: lepădarea de păcate, înfrânarea pe viitor de ori ce rău, postul, nevoinţa întru trezvie şi curăţirea de gândurile rele, păzirea simţurilor de păcat, milostenia, citirile duhovniceşti, deasa convorbire cu Dumnezeu, mersul la biserică, deasa şi sincera spovedanie şi, îndeosebi, primirea Sfintei Împărtăşanii, care nu în zadar este numită de Sfântul Ignatie Teoforul „leac al nemuririi”. Cel ce întrebuinţează cu credinţă şi cu smerenie aceste minunate leacuri se va însănătoşi îndată şi va dobândi din nou dorinţa de a se ruga.
