Dacă în urmă cu 20-30 de ani fecioria era privită ca fiind o calitate de care depindea onoarea familiei, astăzi nu mai reprezintă o valoare care trebuie respectată. Dacă în trecut aceasta era o virtute, iar pierderea ei înainte de căsătorie nu era bine văzută, astăzi trăim vremuri în care, mai mult ca niciodată, valorile creştine au fost minimalizate. Să nu ne mirăm că, pornind de aici, asistăm la răsturnarea ierarhiei valorilor în ansamblu. Lipsa moralei creştine aduce criza morală. Cum să fim primiţi de Dumnezeu în Împărăţia Sa dacă nu-I respectăm voinţa?
Din nefericire, ne confruntăm cu o lume în care adevăratele valori morale sunt date la o parte, în schimbul valorilor trecătoare, care nu sunt altceva decât o iluzie a binelui. Între adevăratele daruri care se pierd astăzi se numără şi cel al fecioriei.
Trebuie să spunem că ne confruntăm cu pierderea fecioarei atât la fete cât şi băieţi. Din păcate, fetele sunt cele care suferă cel mai mult de pe urma acestui păcat, fiindcă au căzut în capcana unor escroci pe care îi doare în talpa pantofului de feciorie sau de fetele care le satisfac plăcerile josnice. Spunea Maica Siluana „că o fată, de obicei, când renunţă la feciorie înainte de nuntă, o face pentru că se teme să nu fie părăsită de iubit, sau pentru că îl crede pe acesta că asta e iubirea, sau pentru că priveşte fecioria ca pe un handicap care ar împiedica-o să se bucure de viaţă.”
Nu este nevoie să mai amintim „sfaturile” legate de feciorie date de prieteni, de părinţi, de televiziune, de tot felul de reviste pentru adolescenţi şi chiar fără a ne ascunde după deget, de unii teologi care în loc să le ajute pe tinerele fete să-şi păstreze fecioria le bagă şi mai mult în ceaţă, ducându-le încet, încet spre pierderea acestui dar preţios.
Odată pierdută fecioria, apare conştientizarea că acest lucru este un păcat, prin întrebările, frământările, mustrările de conştiinţă, atitudinea negativistă faţă de viitor şi implicit faţă de o viitoare căsătorie. Însă lucrurile nu stau întotdeauna atât de fatalist cum au tinerii tendinţa să dramatizeze. Nu vreau să spun că pierderea fecioriei nu este un păcat grav, ci că nu există vreun păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta, deci deznadejea nu-şi are rostul.
Pierderea fecioriei face parte din trecut. Trecutul nu-l mai putem schimba, însă, putem schimba viitorul. Părintele Rafail Noica spunea că: „a cădea este omeneşte, a te ridica este dumnezeieşte.” Aţi căzut, asta e, nici un om nu va putea schimba asta, însă Dumnezeu poate să le facă pe cele vechi noi, deci ce este imposibil la om, este posibil la El. Astfel, acesta este momentul în care ridicând fruntea sus, începem să-i zâmbim lui Dumnezeu, pentru că El ne zâmbeşte nouă în continuu şi ne cheamă să venim demni, spre Biserica Lui. El nu are nevoie de plângăcioşi ci de oameni hotărâţi să lase trecutul şi păcatul în urmă şi care vor să-şi schimbe viitorul, punând în această clipă început bun.
Pornind de la ceea ce înseamnă Cununia: „Taina prin care doi tineri primesc binecuvântarea Bisericii, în urma făgăduinţei liber consimţite, dată în faţa părinţilor şi a preotului duhovnic, în scopul desăvârşirii personale, a naşterii de prunci şi a întrajutorării.”(3) și continuând că aceasta reprezintă „un fel de luptă duhovnicească în doi, căci căsătorit fiind ai şansa de a nu fi singur atunci când eşti lovit, căci cel de lângă tine e aproape şi te ajută să te ridici. Prin cel de lângă tine îţi cunoşti semenul, în el înveţi să distingi icoana lui Hristos şi să lucrezi astfel încât iubirea de aproape să fie asemeni iubirii de tine însuţi” (4)
Putem spune că momentul vindecării, în cazul pierderii fecioriei, începe odată cu momentul tainic al Slujbei Cununiei, când cei doi miri devin un trup şi de acum vor căuta să pătrundă înlăuntrul celuilalt, descoperind de fiecare dată ceva nou şi nesfârşit.
În cazul nefericit în care a căzut cineva în acest păcat, există în primul rând iertarea lui Dumnezeu (prin Taina Spovedaniei) şi apoi vine iertarea viitorului soţ, (pentru că ne referim la acest păcat mai mult în cazul fetelor, fiindcă ele sunt cele mai triste după făptuirea lui) dator să ierte în virtutea iertării oferite de Dumnezeu mai întâi.
La un curs de morală, ne spunea părintele că pentru a pleca spre un drum împreună prin Taina Căsătoriei mai întâi trebuie să-şi mărturisească unii altora faptele care le-au săvârşit ca nu cumva după căsătorie să apară cineva şi să perturbe liniştea familiară. Şi continua părintele spunând că dacă există o dragoste adevărată aceasta va trece de greşelile făcute de viitorul soţ în tinereţe, iar dacă s-a rupt legătura, cu siguranţă s-a întâmplat cu voia lui Dumnezeu şi chiar dacă este dureros acest moment, să ne gândim că El vrea să ne ofere ceva mai bun.
Dacă din partea viitorului soţ va exista o dragoste sinceră pentru prietena lui şi aceasta îi mărturiseşte că şi-a pierdut fecioria dintr-o greşeală şi că îi pare rău, cred că acesta îi va spune că pentru el nu contează că şi-a pierdut fecioria fizică, ci contează că luptă de acum pentru fecioria spirituală şi că mai mult contează că îi este alături şi că urmează să înceapă o viaţă nouă prin Taina Căsătoriei, o viaţă care duce de acum înainte spre desăvârşire.
Mai mult, „când suferinţele nu se exteriorizează, păstrate în adâncul sufletului, ele devin otravă, şi această otravă, la rândul ei, îi va transforma pe cei doi soţi în persoane pline de resentimente,” (4) astfel ţinând păcatul desfrânării ascuns de viitorul soţ, ne-am putea trezi ca în căsnicie, acesta să lucreze şi să devină otravă aşa cum remarca I. Larrangra.
Plecând de la Taina Spovedaniei şi de la sinceritatea care trebuie să domine de la începutul unui relaţii care are în vedere căsătoria, păcatul pierderii fecioriei se dizolvă fiindcă Hristos este cel care poate face pe cele rele bune, pe cele vechi noi, pe cele despărţite întregi, iar Psalmistul ne spune că „pe cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El,” (Ps.102, 11) deci şi fecioria pierdută, Hristos are puterea să redea fecioria sufletească pentru că El este adevărata iubire, iar iubirea adevărată se manifestă şi între viitorii soţi, care nu vor mai ţine cont de păcatele trecute, ci vor avea grijă ca pe viitor, în căsătorie se să evite păcatul desfrânării şi aşa, cu faţă spre Hristos, vor putea păşi împreună spre Taina Căsătoriei în vederea desăvârşirii lor.
Alexandru Hrab
Există vreo deosebire între feciorie şi curăţie?
Doamne ajută! Maică aş vrea să vă pun câteva întrebări: sunt legate de tema fecioriei şi a curăţiei. Există vreo deosebire între feciorie şi curăţie? Ce este curăţia? Ce este fecioria? Care este importanţa fecioriei? Mântuirea ne este asigurată de feciorie sau de curăţie? Care sunt duşmanii curăţiei? Cum putem lupta noi creştinii împotriva acestor duşmani? Vă mulţumesc pentru răbdarea şi timpul dumneavoastră pe care mi l-aţi acordat. Vă rămân recunoscătoare. Domnul şi Dumnezeul nostru să fie cu noi cu toţi în veci. Amin. (sperând că toţi ne gândim ca să ne întâlnim în cealaltă viaţă pe Cale). Doamne ajută!
S.
*
Draga mea S
Actul sexual conform firii, nu e necurat! El e firesc şi nevinovat în sine, că şi la animale, şi minunat dacă e trăit ca dragoste. Doar că la om el se cere făcut cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi a comunităţii! De la venirea Mântuitorului, s-a sfinţit prin Taina Cununiei. Celelalte sunt toate necurate.
Din păcate, chiar şi actul firesc, chiar şi cel sfinţit, e greu de ţinut în curăţie din cauza sugestiilor demonice şi a căderii omului care caută plăcerea în sine, fără dragoste şi fără Dumnezeu!
Apoi, curăţia se referă şi la minte şi la inimă. Orice gând rău e necurat pentru mintea omului, pentru că e născut de, sau e însoţit cu duhurile demonice. Inima are în ea multe necuraţii: păcate ascunse, neştiute chiar, resentimente, neiertare, ură, invidie, lăcomie, mânie şi toate celelalte patimi aflate acolo în ascuns. Încet, încet, cu ajutorul harului, ducem războiul duhovnicesc al ascezei şi ne curăţim gândul şi inima! Fiecare are importanţa ei pentru mântuire, şi fiecare are contribuţia ei la dimensiunea Bucuriei sfinte!
Cu drag şi încredere, M. Siluana
Fecioria - virtute crestina
Foarte puţine sunt familiile care le explică tinerilor ce înseamnă şi ce implică relaţia dintre bărbat şi femeie. Ei renunţă la feciorie încă de la vârste foarte fragede, fără să fie pregătiţi în prealabil, cu repercusiuni în plan psihologic, emoţional, fizic şi moral, pierzându-şi astfel curăţenia trupească şi sufletească. Conform statisticilor, 54% dintre tineri şi-au început viaţa sexuală între 15 şi 20 de ani.
Percepţia eronată a iubirii ca satisfacţie sexuală, folosirea partenerului ca obiect al plăcerii, duce, cel mai adesea, la relaţii pasagere, în care "iubirea" rezistă atât timp cât există poftă şi satisfacţie. În momentul în care acestea se diminuează se caută evadarea într-o altă relaţie. Persoana celuilalt nu mai este înţeleasă în ceea ce ea are unic, irepetabil, distinct, ci face parte din palmaresul personal, o nouă cucerire.
Majoritatea consideră că este demodat să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie. Pentru ei este important "să trăiască clipa", să dea frâu liber sentimentelor. Tinerii sunt încurajaţi prin diverse mijloace (mesaje transmise prin intermediul anumitor emisiuni, filme, reviste, site-uri provocatoare etc.) să facă acest pas "firesc", mai ales partea masculină pentru care este motiv de laudă în faţa prietenilor, fecioria fiind simţită adesea ca o frustrare. Ei sunt sfătuiţi să se cunoască mai bine în cuplu, înainte de a întemeia o familie şi, astfel, a apărut moda "căsătoriei de probă".
Iar dacă părinţii recomandă copiilor păstrarea virginităţii premaritale, nu o fac din motive morale, cât mai ales pentru evitarea sarcinilor nedorite, a bolilor (BTS) sau a anturajelor nepotrivite. Prin canale media, în instituţii de învăţământ se fac numeroase campanii de prevenire a bolilor şi sarcinilor prin protejare, şi nu este un lucru rău, dar nu ar fi mai bine să se pună temei pe învăţăturile moral-creştine?
Mai mult, în această direcţie se aduc argumente "medicale'' şi "ştiinţifice" prin care se "demonstrează" că abstinenţa nu-i sănătoasă. De milenii, Biserica a arătat că lipsa relaţiilor intime nu numai că nu dăunează sănătăţii sufleteşti sau trupeşti, ci, dimpotrivă, prin această nevoinţă cresc rezistenţa fizică, durata vieţii, se întăreşte sănătatea psihică şi se dezvoltă latura spirituală. Dintotdeauna, cei care au ales calea unei vieţi monahale sunt un exemplu în acest sens.
Păstrarea fecioriei nu înseamnă să fii habotnic, să nu-ţi trăieşti viaţa, să nu te distrezi, să nu simţi bucuria tinereţii, să nu iubeşti etc. Da, dar în curăţie şi bună cuviinţă.
Biserica preţuieşte fecioria înainte de căsătorie
Învăţătura Bisericii îndeamnă la castitate şi consideră mare păcat întreţinerea relaţiilor intime înaintea căsătoriei. Cei care se iubesc sunt sfătuiţi să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor prin Sfânta Taină a Căsătoriei.
Morala creştină a subliniat permanent frumuseţea curăţiei înainte de căsătorie, considerând-o ca pe o ofrandă pe altarul noii familii, un dar reciproc pe care şi-l oferă cei doi tineri. Cine caută iubirea adevărată şi doreşte o familie fericită ştie că nu o întâlneşte decât o singură dată în viaţă, este irepetabilă şi, de aceea, o aşteaptă pentru a i se dărui integral, trup şi suflet, iar iubirea şi dăruirea trebuie să fie binecuvântate în Biserică.
Prin participarea la Nunta din Cana Galileii, Mântuitorul Iisus Hristos ridică legătura dintre bărbat şi femeie la nivelul de Sfântă Taină şi arată respectul Său faţă de această legătură ce trebuie facută în curăţie. Acelaşi lucru reiese şi din Pilda celor 10 fecioare.
Căsătoria nepervertită, binecuvântată de Dumnezeu prin Sfânta Taină a Cununiei, păstrează integritatea omului atât din punct de vedere fizic, cât şi moral. Prin ea este anticipată şi reprezentată unirea dintre Hristos şi Biserică (Efeseni 5:21-33), dar şi nunta Mielului ce va avea loc la sfârşitul lumii: "Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi miresa Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mântuitorului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu" (Apocalipsa 19:7-9).
Pururea Fecioria Maicii Domnului
Maica Domnului, simbol al curăţiei, a fost fecioară înainte de Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul naşterii, dar şi după naştere. Îngerul Gavriil i-a binevestit că: "Duhul Sfânt Se va pogorî şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Luca 1:35), iar Fecioara Maria a răspuns : "Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1:38) ... "Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile." (Luca 1:46-48)
Un temei important pentru susţinerea fecioriei îl constituie poziţia Sfântului Apostol Pavel în această privinţă, el însuşi celibatar: "Cât despre fecioare, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc, deci, că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: Bine este pentru om să fie aşa." (I. Corinteni 7:25)
Cinstirea fecioriei de către Sfinţii Părinţi
Sfinţii Părinţi au avut o înaltă consideraţie faţă de această stare şi au dedicat adevărate elogii, pentru a arăta semnificaţia şi importanţa acestei mari şi sfinte virtuţi. În secolul al IV-lea creştin se poate vorbi despre o adevărată literatură consacrată acesteia. Dintre aceştia se remarcă: Sf. Ciprian, Metodiu de Olimp, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Efrem Sirul etc.
"Fecioarele sunt floarea Bisericii, podoaba şi frumuseţea harului duhovnicesc, starea cea firească a nevinovăţiei originare; desăvârşită realizare, vrednică de laudă oamenilor şi cinstirea îngerilor; chipul lui Dumnezeu care imită viaţa cea sfântă a Domnului, dovedindu-se astfel cea mai aleasă parte a turmei lui Hristos şi naşterea cea mai slăvită a Sfintei Biserici" (Sfântul Ciprian).
Pe cât este ea de înaltă fecioria, pe atât este de ispitită, încât puţini sunt cei care se pot considera cu adevărat feciorelnici la trup şi suflet. Ca să se poată împotrivi tuturor acestor ispite, arată Sf. Ioan în "Despre feciorie", omul are nevoie de "un suflet căruia îi place lupta, de un suflet tare, de un suflet care să lupte până la sânge împotriva poftelor. Trebuie să mergi pe cărbuni şi să nu te arzi; să calci pe săbii şi să nu te tai... Un suflet care nu-i pregătit să ţină piept chinurilor poftei, iute este biruit... dar mai presus de toate să avem ajutorul de sus, ajutorul lui Dumnezeu".
Trupul trebuie cinstit ca templu al Duhului Sfânt: "Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu". (I Corinteni 6:19-29) În momentul botezului prin care devenim creştini, Duhul Sfânt se sălăşluieşte în trupurile cu care ne naştem.
În legătură cu sexualitatea umană, spiritualitatea ortodoxă consideră că starea firească a primilor oameni a fost fecioria. Fecioria îl apropie pe om de starea îngerească, face din creştinul care o respectă un adevărat "om ceresc", ridicându-l deasupra plăcerilor, într-o lume a spiritului, a lucrurilor curate şi veşnice.
Sursa: ortodoxia.md
