Nefericit este și creştinul care dorește să-l fie pe plac lui Dumnezeu, să ajungă desăvârșit, dar, pentru că încă n-a ajuns așa, e plin de zbucium. Pe unul ca acesta, într-o bună zi, o să-l lase inima, ficatul, plămânii, se va îmbolnăvi. De ce? Pentru că vrea să fie desăvârșit. Dumnezeu nu spune așa ceva. Noi Îi răstălmăcim cuvintele. În esenţă, toate acestea sunt niște căutări egoist.
Să mai adăugăm aici şi faptul că satana produce în om suferinţe care seamănă cu bolile. Medicul vede semnele bolii, dar nu înţelege că acestea sunt rezultatul unei acţiuni demonice, din cauza vieţii păcătoase a respeccivului om sau a părinţilor lui. Trebuie să cunoşti altă limbă ca să înţelegi asta. Bolile care provin din lucrare demonică nu dispar decât dacă duhul viclean încetează să acţioneze. Mai ales atunci când bolnavul este nerăbdător să se facă bine sau se îrnpotriveşte lui Dumnezeu pentru ceea ce i se întâmplă, din cauza acestei purtări adeseori se întâmplă să se demonizeze și să se îmbolnăvească și de alte boli. De aceea pacea şi răbdarea sunt cel mai bun medicament, cel puţin pentru păstrarea restului de sănătate.
Ceva asemănător este şi deochiul sau privirea rea. Deochiul îi afectează pe cei ipocriţi, care trăiesc în păcate de bunăvoie, îi afectează pe cei care din voie proprie se întristează şi suferă, pe cei care, deşi înţeleg ce trebuie să facă, aduc astfel de argumente, încât rămân în întristarea lor si în durere. Deochiul şi lucrarea demonică găsesc teren propice în cei care vor să-şi înalțe sinele.
Cu toţii avem traumatisme trupeşti, dar și sufletești, primite fără voia noastră, care ne rănesc și ne schimbă existența. Se poate să mă doară ceva și, din această cauză, să nu mă pot ruga. Se poate să fiu bolnav și să nu pot posti. Se poate să vreau să-L slujesc pe Dumnezeu și, totuși, să mă găsesc într-o adâncă întristare sufletească.
Omul, tocmai pentru a-şi face viața mai liberă și mai lipsită de durere, încearcă să scape în orice chip de boală. În realitate, se luptă să scape de frica morţii şi a durerii.
Când trăim într-o astfel de epocă, cum putem noi, monahii, să ne rostogolim împreună cu restul lumii? Cum e posibil ca noi să arătăm în viaţa noastră de monahi ceea ce pentru oamenii din lume este drept? Cum e posibil ca și noi să acceptăm acest zbucium al îngrijorării, această vânătoare a omului care vrea să scape de durere, de stricăciune, de moarte, fără să înţeleagă că stricăciunea şi moartea sunt sfârșitul pe care Dumnezeu îl va da? Cum să spun că are dreptate omul care nu vede nimic altceva decât ceea ce se află înaintea lui?
Dacă nu putem să ne dovedim superiori în ceea ce priveşte moartea, care este comună tuturor oamenilor, credeţi că vom putea avea vreo reușită duhovnicească?
Să subliniem încă o dată faptul că boala este un prilej ca omul să rămână singur, să se gândească numai la sine însuși, să se gândească la cea mai reală întâmplare a vieţii sale, adică la moarte, către care merge după moartea reprezentată de nașterea în această viață.
Mai mult, este o ocazie unică pentru ca omul să se roage mai mult, pentru că, dacă ar fi fost sănătos, nu s-ar fi rugat cu atâta tihnă. Aceasta pentru că boala înmoaie inima omului, îi dematerializează trupul şi sufletul şi le face mai capabile să ÎL slujească pe Dumnezeu și să se unească cu Dumnezeu.
De aceea, în orice boală, în orice război, în orice prigoană, în orice întristare, orice ar veni asupra noastră, să-i spunem: „Bine ai venit!“ În schimb, faptul că le întâmpinăm cu o teamă oarecare arată cuget trupesc, încât ni s-ar putea spune cuvântul din Sfânta Scriptură:
„Nu va rămâne Duhul Meu în aceşti oameni, pentru că sunt numai trup“.
Să luăm un exemplu. Ajungi monah, și Starețul îţi face observaţii. Atunci tu, pentru că nu te-ai gândit niciodată că s-ar putea să ţi se facă și observaţii, te răzvrăteşti: „Da ce-nseamnă asta? Am venit la mănăstire ca să trăim o viaţă întreagă făcându-ni-se observaţii? Nu asta, nu aia, nu cealaltă...“ Adică monahul se răzvrăteşte și ajunge o făptură nefericită, împotrivindu-se la ceva foarte simplu. Același om, dacă ar fi fost căsătorit şi soţia i-ar fi făcut mereu observaţii, le-ar fi primit, fiindcă ar fi ştiut că în căsătorie e nevoie de răbdare. Ar fi ridicat cu voia sa povara, ceea ce i-ar fi făcut osteneala firească și ușoară.
Prin urmare, când cineva face ceva din voie proprie, povara devine ușoară. Dar când durerea vine în necunoștință de cauză și fără de voie, atunci devine o problemă pentru om. De exemplu, păţesc ceva și îndată protestez de ce Dumnezeu mi-a făcut asta. Acest protest al meu arată o inimă îngroșată, pentru că, deși ştim că Dumnezeu ne dă bolile ca să ne aducă mai aproape de El, totuși noi întotdeauna întrebăm de ce ni le dă. În realitate, acest „de ce?“ — de ce mi-a dat Dumnezeu această boală, de ce mi-a dat această îngreunare sufletească, această neliniște fără de voie sau durerea de stomac sau de cap, șchiopătarea sau orbirea — arată că nu căutăm să aflăm „de ce“, ci că nu îndurăm încercările, şi de aceea Îl luăm la rost pe Dumnezeu. Întrebarea „de ce?“ este o luare la rost a lui Dumnezeu de către noi, este aşezarea Lui Dumnezeu în banca acuzaților.
Prin urmare, în nicio situaţie boala nu trebuie să ne conducă la o stare de grabă! lăuntrică pentru a ne face bine. În situația aceasta, să ştim că păcătuim! Păcătuiesc când vreau să mă fac bine cu orice preţ. Păcătuiesc când vreau să scap de boală. Păcătuiesc când, mergând la medic, cred că mă voi face bine. Să crezi, dar să nu te intereseze dacă te vei face bine. Pentru că dacă vrei cu orice preţ să ţi se vindece boala, înseamnă că nu te interesează Dumnezeu, nu te interesează motivul pentru care Dumnezeu ţi-a dat boala, nu te interesează ce vrea să-ţi şoptească în inima ta prin ea.
Prin urmare, când suntem bolnavi, să nu ne grăbim! Dacă în toate situaţiile graba este vinovată, cu atât mai mult când suntem bolnavi, pentru că atunci primim o cercetare aparte a lui Dumnezeu și singurul lucru la care trebuie să ne gândim este Dumnezeu, Care ne cercetează. Mintea și inima noastră trebuie să se desfăteze numai în Dumnezeu. Este ca şi cum ai sta și vine cineva care, fără să-l vezi, te mângâie. Atunci spui: „Este prietenul meu din America!“, pentru că îl aşteptai. L-ai recunoscut după mâna și după glasul lui. Astfel, şi boala este o urmă a prezenţei lui Dumnezeu. Dar noi ce facem? Îl lăsăm pe Dumnezeu și ne întrebăm când vine medicul sau asistenta, pentru că au întârziat.
Este sigur că în tăcere și în liniște prindem mult mai mult viaţă decât în mijlocul discuţiilor. Discuţiile sunt expresia unei mari sărăcii. Așa cum, dacă vezi un zdrenţăros, îţi dai seama că este un sărac sau un cerşetor, tot așa, dacă vezi un om care vorbește mult, înţelegi că este un zdrenţăros, un cerșetor, un om foarte sărac duhovnicește. Prin urmare, îl vom lăsa pe bolnav să se roage, să-și facă citirea şi meditaţia lui, canonul lui, desigur, pe cât poate. E posibil ca el însuși să creadă că nu poate face nimic, dar, de obicei, toți putem să facern câte ceva.
În plus, să nu uităm două lucruri: primul, că neatenţiile din timpul bolii nu ne îndreprăţesc, pentru că nu se datorează bolii, ci neputinței noastre și egoismului nostru, care caută să supravieţuiască. Prin urmare, toate eventualele neputinţe pe care le vom avea ca bolnavi, chiar dacă e numai una, au nevoie de spovedanie. Nu sunt păcat doar minciuna şi furtul. Păcat este și să vorbeşti urât, păcat este și lipsa de nobleţe, și nerăbdarea, şi să ceri să ţi se aducă la spital mâncare de la mănăstire.
Când merg la un medic sau iau un medicament, în realitate mă încredinţez lui Dumnezeu. Dacă nu gândesc așa, “atunci, chiar dacă mă fac bine, e valabilă zicala care spune că operaţia a reușit, dar bolnavul a murit, fiindcă, deşi m-am făcut bine, am murit duhovniceşte, de vreme ce nu m-am încredinţat lui Dumnezeu. Așadar, înainte să ne gândim la vindecare, trebuie să ne gândim la Dumnezeu. Adică să ne gândim că slăbiciunea, hipotensiunea, hipertensiunea, hemoragia care nu poate fi oprită, durerea puternică sau orice altceva nu sunt departe de ştiinţa lui Dumnezeu și, prin urmare, să le văd pe toate acestea nu ca pe ceva rău, ci ca pe un prilej de a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeu. Altfel, arăt că vreau să am propriul meu huzur, propria mea viață ușoară, lipsită de durere și, prin urmare, zadarnică. Nu există o deșertăciune mai mare decât faptul ca cineva să trăiască cu ușurință, tihnit şi fără durere. Durerile ne aşază în Cer, dar viaţa fără dureri, niciodată. Prin urmare, e nevoie de o mare înţelepciune și atenţie atunci când avem o boală oarecare, o durere sau o neputinţă, fie trupească, fie sufletească. Vom încerca, în realitate, să nu ne pese de sănătate. Dar atunci ce ne va interesa? Ne va interesa să se facă voia lui Dumnezeu, să se împlinească așteptarea pe care o are de la mine obştea de care ţin sau Biserica. De exemplu, când mănăstirea mă cheamă să particip la o muncă, iar eu nu am puterile necesare, pot să fac un tratament, să iau un medicament, să mănânc ceva mai mult, ca să pot participa la muncă. Nu fac aceasta pentru sănătatea mea, ci pentru trupul obştii în care trăiesc. Sau, pot să fac aceasta când văd că boala îmi produce dificultăţi la priveghere, dar pot să o tratez și să-mi fac privegherea. Dacă însă văd că boala nu dă înapoi, voi înţelege de aici că lui Dumnezeu nu-l este plăcută privegherea mea, pentru că se pare că mai există și alte elemente, primejdioase și care ţin de egoul meu, şi de aceea Dumnezeu binevoieşte în dureri, care duc direct în Cer.
În bolile noastre, să avem un criteriu duhovnicesc, pentru că nu există aproape niciun om care să nu fie bolnav. „Cu toţii suntem bolnavi.“ Şi Hristos a venit să ia asupra Lui „fărădelegile noastre și bolile noastre“.
Mai cu seamă când mergem la un medic, e nevoie să avem o cugetare feciorelnică, bunăcuviință și subţirime și, totodată, încredere, adică să lăsăm boala noastră în seama indicaţiilor medicului. Este preferabil să am încredere şi să nu mă tem că ceva nu merge bine și voi muri. Pentru că, dacă astăzi vei trăi, ce-o să câştigi? Vei muri mâine. Dacă vei trăi, ce ai rezolvat? Ai ajuns mai sfânt? Imaginaţii! In timp ce, dacă mori încredinţat lui Dumnezeu prin medic, această moarte este mai presus decât mii de vieţi și decât mii de vindecări pe care le-ai fi putut avea umblând în toată lumea să găsești un medic mai bun.
Nu trebuie să ne frământăm, să ne neliniștim, întrebându-ne dacă medicul este sau nu bun, pentru că neliniștea ne ofileşte şi ne duce într-o lume în afara lui Hristos. Neliniştea este începutul tragediei omului care vrea să se facă bine cu orice preţ, în afara situației în care comunitatea umană în care trăieşte îi impune asta.
Graba este un demon înfricoșător. E mai bine ca omul să moară o dată, decât să moară în fiecare zi din cauza grabei. E mai bine să înveţi arta liniștii și a răbdării, a îndelungii-răbdări și a smeritei cugetări, decât să te grăbești. De asemenea, să nu vrem să fim serviţi de îndată, ci noi să ne însufleţim când trebuie să îi slujim pe alții.
Un alt lucru la care trebuie să fim atenţi este să nu vorbim despre bolile noastre cu ceilalți. Fiecare are durerea lui, frământarea lui. Iar aceasta să o facem nu ca să ne ascundem, ci pentru că suntem egopaţi. Este dovadă de egoism, de întoarcere asupra mea însumi când, dacă mă întreabă cineva cum mă simt, eu răspund: „Sunt bine, doar că mă doare puţin capul, în ureche simt din când în când o uşoară mâncărime, ochiul mi se zbate, nasul îmi curge, iar uneori mă dor și altele.“ Mergi la câte unul și nu apuci să-l întrebi ce mai face, că și începe o întreagă poveste...! Atunci îţi zici: „Hristoase Dumnezeule și Maica Domnului, de ce nu m-aţi luminat ca să nu-i pun nicio întrebare?“
Dar oricât te-ar lumina Hristos şi Maica Domnului, noi, ca greci, avem slăbiciunea de a pune multe întrebări: „Ce mai faci? Cum te simţi? Cum o mai duci? Eşti bine? Foarte bine?“ Noi, grecii, suntem oameni exteriorizaţi. Așa cum e cerul de schimbător, acum înnorat, iar apoi senin, acum căldură, iar apoi frig, tot așa sunt viaţa noastră și cuvintele noastre: ușurele, de suprafață.
Noi însă să fim serioşi şi demni, să nu acceptăm ca ceilalți să se preocupe de noi! Nu vreau să spun să ne ascundem de ceilalți, să nu ştie ce boală avem, ci să avem demnitate. Să ştim să-l ascultăm pe celălalt și să nu vrem ca ceilalți să ne asculte. Faptul că vreau să-mi istorisesc reuşitele sau bolile mele este un fel de mizerie a vieţii, pentru ca ceilalți să mă compătimească şi să se poarte cu mine cu simpatie.
Dar tu să-l asculţi pe celălalt! Deschide-ţi inima ca să-i auzi durerea, varsă-ţi sângele pentru el, dar să nu cauţi ca și celălalt să te înţeleagă! Pe de-o parte, căutăm compătimirea, mila și înţelegerea oamenilor, iar pe de altă parte, îndreptăţirea de sine. Nu! Să fim oameni superiori! Dacă spun cuiva despre boala mea, i-o voi spune Stareţului meu sau persoanei rânduite pentru aceasta, medicului meu, de exemplu, ca să mă ajute, ca să aflu ce cere de la mine Dumnezeu.
Boala este una dintre limbile lui Dumnezeu. Așa cum există limba germană, franceză, engleză, tot așa există şi limba îngerilor, există și limba tuturor oamenilor, numită boală, care este una dintre cele mai iubite limbi de Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om ca să sufere, ci pentru că durerea îl readuce la vechea frumuseţe. Prin urmare, medicamentele, bolile, medicul ne înalță întotdeauna.
Prin urmare, există situaţii în care nu vom lua medicamente și nu vom merge la medic? Dacă vom merge la medic sau dacă vom lua ori nu medicamente nu este problema noastră, este a lui Dumnezeu și, prin urmare, în mănăstire este problema Stareţului. Când judec eu dacă să iau medicamentul sau dacă să merg la medic și, mai ales, când hotărăsc dinainte un lucru sau altul, atunci mă asemăn cu femeia care își scoate verigheta şi i-o aruncă soțului ei în obraz. Mă voi încredința pe mine însumi lui Dumnezeu. Așa cum iei aluatul și-l frămânți, așa cum iei piatra și o cioplești ca să sculptezi statuia lui Hristos, așa cum iei un lemn și îl cioplești ca să faci o icoană frumoasă a Maicii Domnului, tot așa ne ia și Hristos prin mijlocirea bolii, a medicului, a medicamentelor și a răbdării — dar mai ales prin mijlocirea durerii pe care o suferim — și lucrează asupra sufletului nostru.
Prin urmare, boala este, pe de o parte, urmarea păcatului și a egoismului omului, dar Dumnezeu, Care scoate binele din rele, o foloseşte ca să obţină virtute și veșnicie.
Prin urmare, când sufăr de o boală, am și eu partea mea de răspundere, fiindcă sunt părtaş la boala omenirii, la căderea lui Adam și încă nu m-am smerit, am și un Oarecare păcat, un anume egoism pe care trebuie să-l înving. Fiecare dintre noi înţelege și știe cu precizie ce așteaptă Dumnezeu de la el atunci când îi dă o boală. Dacă omul acela este un sfânt, Dumnezeu îi dă boala pentru că ceva îi lipsește — „încă un lucru îţi mai lipsește“ şi vrea să îl facă desăvârşit, să-l facă drept ca pe lov. El era dintre neamuri, dar Dumnezeu i-a dat o boală prin care s-a sfinţit și Biserica noastră l-a introdus în viaţa ei. Așa ne modelează Dumnezeul!
Mai ales atunci când apar simptomele unei boli legate de sistemul nervos și de universul nostru psihic, să știm că atunci avem mult mai multă răspundere, pentru că, de obicei, acestea se datorează egoismului nostru. De exemplu, când obosesc ușor, când mă enervez, când sunt neliniștit, când mă întristez, când plâng, când mă plâng când toate şi toţi îmi greşesc, când vreau ca ceilalți să mă iubească şi să mă înţeleagă, când îl contrazic pe fratele meu, icoana lui Hristos, când îi produc întristare sau amărăciune, înseamnă că sufletul meu este bolnav.
Prin urmare, când sunt bolnav, să mă întreb pe mine însumi de ce sunt bolnav. Când viaţa mi se prelungește, să mă întreb de ce îmi prelungeşte Dumnezeu viața. Dacă aș fi fost pregătit, aș fi spus: „Doresc să mor și să fiu cu Hristos!“, dar eu nu vreau să mor și să fiu cu Hristos. Vreau să trăiesc, vreau să mănânc. Vreau să mănânc peşte, pentru că este o mâncare puternică. Vreau să mănânc și alte și alte mâncăruri dar ele nu-mi sunt de folos. Toate acestea sunt simptomele stricăciunii. Așa cum, după ce mâncăm, lepădăm rămăşițele, tot aşa, toate acestea sunt rămășițele aluaturilor rele ale sufletului nostru și trebuie eliminate. Eliminarea lor se face prin descoperirea zilnică a păcătoșeniei noastre și prin plecarea capului nostru. Să ne spunem nouă înşine: „Veniţi să ne închinăm și să cădem la Domnul şi să plângem înaintea Lui!“
Canonul cel Mare, pe care îl vom cânta mâine, conduce la această simţire a păcătoșeniei. Eu sunt curva, zice, eu sunt furul, eu sunt fiul cel risipitor, eu sunt Adam care a căzut, eu sunt Cain, eu sunt ucigașul, eu sunt toate. Într-adevăr, dacă am avea simţ duhovnicesc, am înţelege că noi, fiecare în parte, recapitulăm păcatele întregii lumi și, totuși, ca şi cum am fi singurii care au dreptate, de fiecare dată urmărim să ne îndreptăţim și, fără să ne dăm seama, stăm ca fariseii, incapabili să ne închinăm Dumnezeului celui viu.
Bolile însă pot să ne conducă la Dumnezeu, la înviere şi la slava veșnică. Ajunge să ne amintim că ele sunt mărturiile faptului că suntem și noi muritori. Bolile se aseamănă cu clopotul.
Fiecare dintre noi a venit la viață pentru a se naște din nou în cealaltă viaţă. Tot ceea ce ne aduce mai aproape de capătul acestei vieţi și de începutul celeilalte este cea mai mare binecuvântare pentru om. Așa este și boala.
E cu adevărat o nedreptate ca omul să fie pe deplin sănătos, să aibă tot ce vrea, tot ce gândește, să nu-i lipsească nimic, pentru că atunci este foarte dificil să-și mântuie sufletul. Când Hristos a spus: „Cât de greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor!“, ucenicii L-au întrebat: „Cine poate să se mântuiască?“ Atunci Domnul a răspuns: „Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.“ Da! „Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“. Dar oamenii sunt neputincioşi și, de aceea, pe cei bogaţi, de obicei, îi înghit moartea, grijile, și nu pot nici să îşi tragă sufletul în această viață, dar nici să vadă veşnicia. Când eşti bogat, trebuie să ai o putere lăuntrică şi exterioară înfricoșătoare ca să poţi supravieţui. De aceea Dumnezeu îngăduie bolile şi durerile.
Durerea o găsim acolo unde nu o așteptăm, așa cum și împărăteasa Elena a găsit, fără să se aștepte, Crucea Domnului. Așa cum episcopul a înălţat Crucea, iar credincioşii i s-au închinat, tot aşa, când durerea devine mai mare și boala mai primejdioasă, încât nu le mai poţi conduce și struni, atunci este ca și cum te-ai închina lui Dumnezeu Însuși și celor care te iubesc.
Dar oare nu există vreo modalitate prin care bolile şi durerea să fie micșorate? Desigur, există oameni care își acceptă cu bunăvoință boala. Nu doar că nu o socotesc un rău, ci dimpotrivă, cred că Dumnezeu nu ii nedreptăţește când îngăduie boala. Ei înțeleg că are importanță ceea ce ne duce mai repede în Împărăţia cerurilor şi acceptă că un astfel de mijloc este boala. Dar, de obicei, după înarmările pentru război, cei mai mulţi bani se cheltuie pentru ca omul să învingă durerea și bolile, ca să se îngrijească și să își odihnească, chipurile, morţii, și pentru miile de căutări care, în mod aparent, îi dau tihnă. De exemplu, cineva este nevrotic și vrea să se calmeze, altul este sărac şi vrea să ajungă bogat, un altul deznădăjduieşte pentru că familia lui îi amintește de un om nefericit, altul își cheltuie toți banii ca să dobândească o poziţie mai bună, care, de fapt, nu-i aparţine. Dar mai cu seamă pentru diagnosticarea și învingerea bolii și a morţii se cheltuie sume nelimitate de bani.
Însă cea mai bună înfruntare a acestora este ca cineva să trăiască realitatea, fiind pregătit în orice clipă și acceptând orice împrejurare. Pentru că, adeseori, deși credem că ne ostenim pentru Dumnezeu, ne avem pe noi înşine ca pe un idol în faţa ochilor şi, în loc să ne închinăm lui Dumnezeu, ne închinăm la sinele nostru. Lucrul acesta este foarte grav și e valabil pentru fiecare om care nu poate să accepte orice situaţie.
Tot ceea ce ne dă Dumnezeu sau întâlnim fără să-l fi determinat noi este o mantie foarte frumoasă pe care a croit-o Dumnezeu pentru noi. Biserica a pregătit-o pentru noi, aşa cum Fecioara Maria a pregătit cămașa necusută pentru Domnul, dar noi refuzăm această mantie.
Dar altceva este ceea ce face Biserica, altceva ceea ce face societatea și altceva ceea ce vom face noi, monahii.
Să vedem acum ce este boala. Mai întâi de toate, boala este o durere. Să spunem că îmi iau în serios boala și că mă străduiesc să depășesc durerea. Dar aţi văzut vreun om care să nu aibă dureri? Eu nu am văzut! Aţi văzut vreun om care să fi depășit chiar și o singură durere și să nu fi căzut într-una și mai mare?
Străduindu-se să scape de o boală, omul cade întotdeauna în altele și mai mari. Multe boli sufletești se datorează unor patologii psihice, ceea ce înseamnă fie că există ceva rău în sufletul meu — vreun păcat, vreun egoism, fie că Dumnezeu mă pedepsește pentru cele nearătate şi cele ascunse ale mele. Adică există un motiv sufletesc sau duhovnicesc pentru care Dumnezeu îngăduie boala, ca să nu pierd Împărăţia cerurilor.
Prin urmare, când mă străduiesc să scap de durere, înseamnă că încerc să îndepărtez ceva pe care mi l-a dat Dumnezeu. Dar, dacă presupunem că m-am izbăvit de durere și că apoi nu mai întâlnesc alta, ce am câștigat cu asta? Toţi au dureri, iar eu vreau să nu am. Toţi se luptă să scape de durere și, în cele din urmă, nu reușesc, iar eu vreau să reuşesc. Adică gândește-te: toată lumea din jurul meu, toți colegii mei de facultate, toți colegii tăi să fie copii săraci, îmbrăcaţi cu haine neîngrijite, să nu aibă un palton sau ghete pentru iarnă, iar tu să le ai pe toate sau să vrei să le ai pe toate. Tot așa simte și cine vrea să depăşească durerea: Vine în conflict cu ceea ce se află în societate, este cu totul antisocial.
Prin urmare, anii nu se împuţinează prin boală. Când vom închide ochii? Când va veni binecuvântata clipă să ne cheme Dumnezeu. Şi, cu toate că, de cele mai multe ori, Dumnezeu ne pregătește, El ne spune mai dinainte ca să fim pregătiţi. Dumnezeu face ce poate ca să ne desăvârşească. În concluzie, putem să spunem că, de obicei, boala nu are legătură cu moartea, ci cu iconomia, cu sfatul cel mare al lui Dumnezeu. Dumnezeu Își aruncă privirea înlăuntrul nostru şi cercetează felul în care simţim și trăim veșnicia. Lumea se străduiește, desigur, să-și restabilească prin orice mijloace sănătatea și să-și facă viața cât mai ușoară cu putință. Viaţa oamenilor este o vânătoare nebună după câștigarea fericirii și a păcii, a păcii exterioare, nu a unirii cu Hristos. Viaţa lor este o vânătoare nebună ca să poată trăi fără durere. Toţi caută comfortul, toți caută libertatea, toţi vor să nu sufere de nimic. Pe toţi îi apucă frica de durere și de moarte și încearcă să depăşească moartea și să-și prelungească viaţa măcar cu o zi.
Se îmbolnăvește cineva de cancer și face una, două, trei, patru operaţii, iar apoi radioterapie. De ce? Este, desigur, altceva să fiu neputincios și să zic: „Dumnezeul meu, iartă-mă, mă voi duce iarăși să fac radioterapie!” Atunci Dumnezeu te va ierta. Așa cum nu spunem unei candele care stă să se stingă: „Luminează!“, nici unei plante fragede care stă să se rupă nu îi dăm o lovitură, ca să o scoatem din rădăcini, ci o legăm de alta, așa încât își revine și se face mare, tot așa facem și cu omul. Îi vom arăta întreaga noastră iubire și îl vom ajuta.
Noi, oamenii, avem o înclinaţie spre teorie și uităm de practică. Ne place să spunem cuvinte mari, dar nu ne place să trăim cu cuvinte mari și să le facem faptă, deoarece ne costă. Ne place să vorbim despre smerita-cugetare și, totuși, ne împotrivim fratelui care nu ne-a vorbit frumos. Ne place să vorbim despre viaţa veşnică, dar, în același timp, trăim pământește și ne desfătăm de un fruct, de un pește sau de orice altceva. Ne îngrijim să ne dormim cele șapte ore de somn al nostru, pe care nici mirenii nu-l dorm, sau cârtim, plângem, râdem, trăim ca cele mai lumești fiinţe, și, în același timp, vorbim de cele de la sfârșitul lumii, de Împărăţia cerurilor și de veșnicie. Ţoate acestea sunt teorii!
Dar oare credeţi că viaţa noastră are vreo noimă, de vreme ce ea e ceva între viaţă și moarte, adică între o naștere și cealaltă? Dacă știi că mergi bine, că muncești, că ești sănătos, atunci trăieşti această viață, adică adevărata moarte. Dacă însă ştii că vei muri pe neașteptate, că inima ta s-ar putea să pățească ceva și să ţi se sfârșească viaţa, atunci îți pregătești inima şi nu te temi. Mulţi, în loc să se pregătească, se tem, îi apucă groaza, ajung la nevroze. Noi le îndreptăţim pe toate ca fiind omenești, dar, când viața noastră este între viaţă și moarte, atunci are noimă. Atunci simţim că suntem aici, unde ne-a pus Dumnezeu, și că El ne conduce spre destinaţia noastră finală.
Faptul de a simți că trăieşti, dar, în același timp, și Că eşti foarte aproape de moarte, este ceva măreț!
Tatăl meu, așadar, este mort pentru noi, cei Morți, pentru morţii pământului, pentru sufletele moarte. Dar este viu pentru cei vii ai lui Dumnezeu. Părintele meu este plin de viaţă.
În al doilea rând, tatăl meu este plin de binefacerile şi de darurile lui Dumnezeu. Da, de binefaceri, pentru că unul din psalmii pe care îi citim adeseori în biserică spune: „Fericit este cel pe care l-a ales şi l-a primit Domnul“, pentru că nu poți să mori atunci când vrei. Poţi să spui că: „Acum vreau să mor , și să mori? Poţi să spui: „Eu îmi orânduiesc viaţa şi voi muri când vreau? Dacă spui asta, se va întâmpla tocmai contrariul. Dacă spui: „Voi trăi o mie de ani“, va merge în creierul tău un cheag de sânge și vei muri pe loc. Dacă, iarăși, vei spune: „Pe mine Dumnezeu m-a nedreptăţit, pentru că am multe boli și voi muri devreme“ — tu o să pleci mai târziu decât ceilalți. Pe toate le rânduieşte Dumnezeu!
Sfânta Scriptură mai spune de asemenea: „răpit a fost“ cel mort. Așa cum, dacă cineva jinduiește după ceva, merge tiptil, ca să nu-l vadă nimeni, şi înşfacă acel lucru, îl pune în buzunar și pleacă, ca să se bucure singur de lucrul acela sau cu familia lui, tot așa face și Dumnezeu: pândește ceasul şi chiar clipa în care va putea să-l înșface din mijlocul nostru pe fiecare om, așa încât să-l aibă aproape și să se bucure de el, dar să se bucure și cel înșfăcat de Dumnezeu, Care l-a răpit. Aceasta este cealaltă viaţă, viaţa Împărăției cerurilor, care iese din mormânt.
Prin urmare, „răpit a fost“ mortul. Nu este fericit? Dumnezeu l-a ales! „Domnul l-a ales și l-a primit.“ Dumnezeu l-a ales, l-a iubit. Așa cum spunem noi: „Să mă uit să văd cu cine să mă logodesc, cu cine să mă căsătoresc!“ tot așa spune și Dumnezeu: „Pe cine să iau? Cine Mi se potrivește? Inima cui este gata? Cine Mă iubeşte mai mult? Cine este gata pentru slava din Ceruri? Pe acesta îl voi lua!“ Iară ce este moartea, dacă avem o minte adevărată, „mintea Domnului“, şi putem să înţelegem!
Un alt psalm zice: „Cinstită este moartea oamenilor înaintea lui Dumnezeu“. Ce înseamnă „cinstită“? Când vrem să cinstim pe cineva la mănăstire, îl întâmpinăm „în timpane și în horă“, îl ducem la biserică cu lumânări, tămâie și ripide și facem o procesiune sfântă, tot așa se întâmplă și cu orice mort, i se face o procesiune sfântă, o litanie. Nu sunt rare situaţiile în care ochii duhovnicești ai oamenilor sfinți văd puterile cerești, arhanghelii, carele sfinților mergând înaintea morţilor și aud cântările arhanghelilor și văd slava lui Dumnezeu scăldând morţii, pe care rudele pline de naivitate îi plâng. Iată ce este moartea unui creștin: este darul, marele dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului!
Gândiţi-vă la un tată al cărui copil face răutăți. „Când va veni tata, mă va pedepsi — își zice copilul — pentru că am făcut multe rele.“ Vine tatăl, se gândește în mod matur, se poartă cu istețime cu copilul, îl mângâie, îi dă darurile care-i plac. Așa face și Dumnezeu. „Ai păcătuit, copilul meu, îi zice, şi ai pierdut raiul! Dar Eu, în loc de furtună, în loc de pedeapsă, îţi voi da slavă!“ lar mortul, dacă ar putea, ne-ar spune: „De ce mă plângeți, surzilor și orbilor? Eu am intrat în bucuria negrăită, în fericire, în veşnica Împărăţie! Mă aflu împreună cu îngerii, iau parte la prăznuirile sfintilor, am intrat în slava lui Dumnezeu. Aceste daruri ni le-a dat Dumnezeu, în locul păcatului nostru, al răutății, al necredinței și al egoismului pe care le-am arătat față de El.
/…/ De exemplu, dacă tu mă jigneşti, dacă te porţi cu mine urât, dacă mă dispreţuiești, disprețul nu e la adresa mea. Eu nu am păţit nimic. Marele Constantin spunea: „Huliţi statuia mea! N-o să audă nimic. Loviţi-o, spargeţi-o! Nu o va durea.“ Nici pe mine nu m-ar fi durut dacă aș fi simţit că disprețul pe care mi-l arăţi, că jignirile pe care le arunci asupra mea, că necinstirea pe care mi-o afișezi, acuzele, calomniile pe care mi le pui în cârcă sunt pentru mine cea mai mare cinste, sunt slava Dumnezeului meu, sunt lucrarea deplină a răbdării mele și, prin urmare, îmi aştept răsplata de la Dumnezeu. Având însă altă perspectivă asupra lucrurilor, de îndată sufăr. Prin urmare, ori de câre ori suferim pentru cele spuse, nu suferim pentru Dumnezeu, ci pentru sinele nostru. Suferim pentru că trăieşte sinele nostru. Sinele nostru nu a murit, ca să-L slăvească pe Dumnezeu.
Doar cei care au murit până acum ÎI slăvesc pe Dumnezeu. Lazăr cel mort de patru zile L-a slăvit pe Hristos. ludeii au mers „să-l vadă nu numai pe lisus, ci şi pe Lazăr şi să creadă în Hristos“. Alţii mergeau pentru Hristos, alţii pentru Lazăr, dar toţi ÎI vedeau pe Hristos. Şi moartea lui Hristos a devenit slava lui Hristos. Tot așa şi noi, când murim, intrăm în oastea lui Hristos, ÎL slăvim pe Hristos şi suntem pe plac lui Dumnezeu, Care ne-a luat la oaste.
Iar altundeva scrie: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim; dacă murim, ai Domnului suntem“ (Rom. 14, 8).
Moartea nu a fost creată de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat viaţa, dar nu orice fel de viaţă, ci viaţa întru Domnul. Aceasta înseamnă că nu e un lucru bun faptul că încă mai trăim. Doar cei vinovaţi și lași vor să mai trăiască și, dacă vreţi, şi cei care au o altă logică, în afara Evangheliei, şi se tem, în general, de lumea de dincolo. Noi trăim pentru Domnul, trăim pentru slava Domnului. Apostolul spune: „Aș vrea să mor, dar lucrul acesta nu vă este de folos. Așadar, accept să trăiesc, accept să nu-mi dau duhul, pentru că așa vrea Domnul“. Aceasta este perspectiva teologică asupra vieţii duhovnicești!
Dacă murim, „ai Domnului suntem“. Apostolul Pavel nu poate pune moartea pe seama Domnului. Cu toate acestea, moartea noastră devine slava lui Dumnezeu, așa cum a fost şi moartea lui Hristos. Hristos nu a avut niciun amestec în moartea Lui, nu a fost răspunzător pentru ea, dar S-a dat pe Sine în mâna celor fără-de-lege și a acceptat să-L omoare. Nu S-a omorât El pe Sine Însuși. „Dumnezeu nu a făcut stricăciunea, nici moartea“. De aceea Apostolul spune: „Dacă murim, ai Domnului suntem“ — când murim, atunci trăim şi, mai ales, trăim împreună cu Domnul.
Așadar, dacă Starețul păţeşte ceva și moare, atunci va trăi cu adevărat cu Domnul. Să mai plângă atunci ucenicii lui? Nu vi se pare ridicol? Să plângă după el sufletele simple, înţeleg, dar să plângă toată mănăstirea e de neconceput!
Dar “moartea este cu mult mai bună“ când găsește pe cineva maturizat, desăvârșit și drept, și îl ia, de teamă ca nu cumva răutatea să-l schimbe, să-l strice, să-i strecoare intunericul pământesc, trupesc și sufletesc. De aceea pe unii îi răpește când sunt prunci, „pentru ca răutatea să nu schimbe mintea lor“, pe alţii, când îi găsește desăvârșiţi, când vede că umblă spre desăvârşire sau că au ajuns la desăvârşire. Lumea nu este vrednică să aibă oameni sfinți și desăvârşiţi. Prin urmare, pe cei care umblă drept, Dumnezeu îi răpește, pentru ca oamenii să nu-i schimbe, răutatea societăţii să nu-i schimbe, iar pe drepți îi ia, pentru că întreaga lume nu este vrednică de un astfel de om care a ajuns la desăvârșire, iar înlăuntrul lui nu se mişcă ceva omenesc și lumesc, nu îl preocupă nimic, doar se desfătează de Cer. Așa cum fulgerul fulgeră și despică tăria cerului, tot așa fulgeră și ochii celui desăvârșit şi ajung ca niște raze de lumină sus, până la tronul lui Dumnezeu, ca să vadă slava negrăitei Dumnezeiri, toată curăţia chipului lui lisus Hristos.
Să ne învrednicească Dumnezeu să ajungem şi noi desăvârşiţi, așa ca Sfântul Spiridon, pe care îl prăznuim astăzi! A existat un alt om mai smerit și mai simplu? Niciun cioban nu este atât de simplu! Nu mă refer la ciobanii de azi, care umblă cu radioul pe umăr, ci la cei din vechime, care dormeau noaptea pe câmpuri, având ca priveliște stelele cerului. Aceștia simțeau că fiecare stea este și o ferestruică a cerului prin care Se apleacă Dumnezeu și ne vede. Şi câte stele sunt pe cer, tot atâţia ochi devine Hristos! Așa cum tai Agneţul și, cu toate că Hristos este unul, fiecare părticică este Hristos întreg, tot așa simţim că prin fiecare stea Se pleacă, oarecum, Hristos asupra noastră și ne privește.
Numărul deceselor aproape că îl depășește pe cel al nașterilor. Desigur, nașterile sunt mai numeroase și, de aceea, neamul omenesc dăinuieşte. Dar nu există un fapt mai măreț, mai realist şi mai cert decât moartea, de care oamenii, de obicei, se tem.
Dacă frica de moarte nu este un simptom psihologic, atunci este o problemă duhovnicească, din care se vede un suflet nesigur şi nepregătit să ÎL întâlnească pe Dumnezeu. Adică trebuie să fim atât de organizaţi şi de pregătiţi, încât să nu fie nevoie de fiecare dată să vedem un mort sau să auzim de moartea cuiva ca să ne reconsiderăm viaţa, să fim mișcaţi lăuntric sau să ne cuprindă teama și să luăm hotărâri. Trebuie „să ne reglăm conturile“ cu Dumnezeu, o dată pentru totdeauna.
Viaţa noastră este atât de pământească și de oarbă fără Dumnezeu, încât nu putem înţelege că mormântul este staţia prin care omul nu doar trece, ci se odihnește. Acolo se face arătată firea și ipostasul omului, acolo are loc despărţirea tragică prin care trupul rămâne în groapă, iar sufletul merge în sânurile părintești. Dumnezeu însă continuă să existe, într-un anume fel, și în acest trup mort, pentru că El a creat acest trup, care aparține omului întreg, pentru care Hristos S-a răstignit și a înviat, şi pentru care s-a plinit întreaga iconomie dumnezeiască. Dumnezeu păzeşte sufletul numai și numai pentru ca acest trup, care se află acolo, în mormânt, să-şi recapete întregirea, vindecarea. Putem spune, foarte simplu, că întâlnirea vie a lui Dumnezeu cu omul are loc în mormânt, în moarte. Dacă vreţi, Dumnezeu Se revelează în mormânt. Când vreau să-ţi fac cunoștință cu un băiat ca să te căsătoreşti, te duc undeva să vă întâlniți, să vă cunoaşteţi. Ceva asemănător se întâmplă și în clipa în care sufletul iese: se întâlneşte cu Dumnezeu. Prin urmare, nu există dar mai frumos făcut omului decât moartea. De aceea o altă greșeală pe care o facem este să considerăm moartea o pedeapsă dată omului pentru păcat. În realitate, moartea dată omului care a păcătuit nu este decât protoevanghelia pe care Dumnezeu i-a dăruit-o după ce a păcătuit. Când Adam a păcătuit, Dumnezeu i-a spus: „Nu te neliniști, sămânţa femeii îl va birui pe șarpe!“ I-a dat toate garanţiile izbăvirii lui finale. O astfel de garanţie vie și vizibilă am putea spune că este moartea.
Prin urmare, la moarte descoperim adevăratul nostru ipostas, care subzistă atunci când înlăuntrul nostru Se află Dumnezeu. Dar dacă există Dumnezeu, atunci e cu neputinţă să nu fie perceput, e cu neputinţă să nu fie și simţit cu mintea, și văzut, şi simţit cu simţurile, și deplin perceput de noi, desigur, nu în firea Sa, ci în energiile Sale necreate.
Tocmai de aceea, așa cum nu este posibil ca un om să nu moară, să nu putrezească, să nu se „topească , tot așa nu este cu putință să fii om, dacă nu te topești în fiecare zi și dacă nu mori în fiecare zi căutându-L pe Domnul, așa cum spune Apostolul Pavel. Apostolul Pavel trăia „tragedia“, după concepţia comună a oamenilor, măreţia morții sale de fiecare zi, care era părtășia lui la viaţa lui Dumnezeu. Prin urmare, este cu neputinţă ca omul să nu se „topească“ şi să nu putrezească în fiecare zi. Dar această putrezire este lupta lui, dorința lui, jertfa lui și înălţarea lui la Cer. Nu este ceva pentru care se ruşinează sau despre care nu poate vorbi. Este ceva pentru care se bucură și de care se desfată.
Aţi reţinut înţelesul autentic al textelor din Sfânta Scriptură? Oamenii citesc psalmul: „Însetat-a sufetul meu de Dumnezeu...“, îi înţeleg sensul și se bucură. Dar când văd un cadavru, păţesc ceva, se schimbă, se îmbolnăvesc, pleacă; nu rabdă să vadă un om bolnav, nu suportă să meargă la cimitire, se tulbură la gândul morţii, la gândul că cei dragi sunt în mormânt. Aceasta arată că nu pot înţelege că setea după Dumnezeu
și moartea sunt unul și același lucru. Unde a ajuns omul din pricina păcatului! Se teme de moarte.
Putrezirea este o binecuvântare, aşa cum unirea sămânţei bărbătești cu ovulul femeiesc face să se ivească un nou om. Este începutul învierii omului. Este ca și cum omul ar intra iarăși în pântecele mamei, de unde va ieşi înger purtător de lumină.
Când spunem că cineva a murit, şi nu că a adormit, este o minciună. Pentru un creştin nu există moarte, mai ales dacă a dus o viaţă potrivită cu Dumnezeu. Prin urmare, când spunem că cineva a murit, este ca şi cum l-am batjocori, ca şi cum l-am lua în râs.
Oamenii simt însă moartea ca înfricoșătoare. Moartea nu este înfricoşătoare, ci doar vădește propria noastră frică, propriul nostru caracter pământesc şi lumesc. Tot caracter lumesc vădeşte și cine plânge după un mort.
Vechiul Legământ spune, desigur, „varsă lacrimi pentru cel mort“ dar o spune pentru că încă nu venise Hristos, nu exista nădejde. Exista numai iadul, chinul, haosul, neștiinţa. Oamenii nu ştiau ce va fi după moarte. Aveau numai prorociile, pe care nu le înțelegeau.
Exista doar un nor întunecat de nădejde în viaţa de după moarte. Era, prin urmare, firesc ca oamenii să plângă.
De asemenea, plângeau pentru că erau păcătoși şi mureau păcătoși și se întrebau cum le va putrezi trupul. Acum însă ştim că firea omenească s-a înălțat sus, la Cer, şi că trupul nu trăiește viața sa adevărată atâta timp cât se mișcă pe pământ. Trebuie să plece de pe pământ.
Ne naștem ca să ajungem la moarte. Oare când vom ajunge acolo, trebuie să plângem? Atunci ne asemănăm cu părinţii care se chinuie o viaţă întreagă să-și căsătorească copiii, iar în timpul nunţii plâng pentru că le va pleca fata.
Mulţi monahi mureau în strana unde stăteau. Nu doar bătrâni, ci și tineri. Și cu cât mai tânăr este cineva, cu atât mai mare este cinstea și bucuria lui, pentru că merge mai repede la Dumnezeu. Cu cât mai fericit este omul, cu atât mai mult se grăbeşte să plece din această viață. Oamenii nefericiţi nu vor să moară, pentru că au păcate și se tem. Dar de ce au păcate? Pentru că nu vor să se pocăiască.
Păcătosul, îndată ce spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, deschide-mi urechile şi ochii sufletului!“, nu apucă să termine şi primește har. Dar îmi vei spune: „Unde să găsesc duhovnicul?“ Este foarte ușor să-l găsești. Şi, dacă nu este în apropiere, îi vei scrie o scrisoare și te vei ușura.
Faptul că noi continuăm să avem păcate arată voie proprie, învârtoșare și că nu vrem să ne pocăim, că iubim pământul, putreziciunea. Tâlharul, care era un păcătos atât de mare, și desfrânata din Evanghelie au primit de îndată lăsarea păcatelor lor, iar noi nu putem? Nu e normal! Atunci de ce trăim? Toate cele care ne înfricoşează şi ne creează probleme trebuie să le scuturăm de pe noi de îndată.
-De fiecare dată când cineva merge să se culce, să-și aducă aminte că se dă pe sine morţii. Să se gândească: „S-ar putea să fie ultima oară când merg să mă culc!“, și să simtă bucurie, zbor lăuntric. Moartea este un cor, o prăznuire!
Desigur, există și oameni nefericiţi, care ÎL roagă pe Dumnezeu să moară. Dar dacă le spui că acum urmează să moară, vei vedea că își schimbă culoarea feţei. Tot ce spun ei sunt simple cuvinte. Nici măcar cei care se sinucid nu vor să moară. Dispoziţia spre sinucidere este un fel de schizofrenie, este dezamăgire în faţa vieţii. Lumea lăuntrică a omului se dezbină, își pierde integritatea. Omul care nu are credință în Dumnezeu poate fi simplu, adică unificat lăuntric? Nu! Are o personalitate dezbinată. De aceea acești oameni eșuează, sunt niște morţi în viaţă.
Citiţi însă prorociile despre moartea celor drepţi și veţi vedea cât este de frumoasă moartea, ce binecuvântare este! Dintr-odată este înlăturată orice eventualitate a vreunei nereușite și este asigurată în întregime și definitiv intrarea la Dumnezeu. Să simţim și noi astfel moartea, iar atunci Îl vom întâlni pe Dumnezeu!
Cu toţii putem ajunge nemuritori. Păcătoșii pe care îi cunoaștem din istorie şi din viaţa zilnică, vameșii, zaheii, desfrânatele, tâlharii, orbii şi paraliticii, gângavii, cei cu hidropizie, femeia gârbovă, cea cu scurgere de sânge, care nu îndrăznea să vorbească, leproșii, demonizații, Lazăr cel îngropat de patru zile, soacra lui Petru, Petru, care s-a lepădat de trei ori de Hristos, magii, evreii, necredincioșii, ereticii, africanii, asiaticii, sălbaticii, strămoșii, dar și eu, și tu, și părinţii noștri, și copiii noștri, și toată lumea putem să avem siguranță găsind ușa nemuririi, adică omorând moartea păcatului și astfel putem să intrăm, prin Biserica noastră, cu elan și triumfător în Împărăţia cerurilor, în nemurirea vieţii în Hristos, în cămările pe care ni le-a pregătit Domnul. Vă amintiţi ce le-a spus Hristos ucenicilor Săi? „Vă este de folos să plec, ca să vă gătesc loc“. Așadar, a gătit un loc pentru fiecare dintre noi şi, de aceea, ne și așteaptă. Acolo trebuie să ajungem, și nu pe piscurile înalte şi neumblate!
Ne temem și tremurăm de groaza morţii? Nu cumva ne temem că va muri cineva apropiat? Dar de ce ne temem? „Nimeni să nu se teamă de moarte!“, zice Sfântul Ioan Gură de Aur în ziua Învierii. „Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că nu mai există moarte, „pentru că ne-a eliberat moartea Mântuitorului!“. „Jefuit-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad!“ Pe toţi câţi erau în iad, Hristos „i-a tras“ şi i-a scos la lumina cerească. Iar iadul, fiindcă Hristos l-a golit de cei robiţi în el, s-a amărât.
„Înviat-a Hristos, şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viaţa s-a arătat, adică putem să intrăm de acum în Împărăția cerurilor. „Înviat-a Hristos, şi niciun mort nu este în groapă.“ Sfântul Ioan spune aceasta în mod profetic, pentru că, într-adevăr, nimeni nu va mai rămâne mort. „Pentru că Hristos, sculându-Se din morţi, S-a făcut pârgă celor adormiţi.“ Noi ne temem de moarte, dar Sfântul loan Gură de Aur spune că Hristos a înviat și a călcat moartea. Prin urmare, la fiecare Paști, în fiecare duminică, de fiecare dată când ne împărtășim, prăznuim „omorârea morţii .
Vă amintiţi de Samson? Era viteaz, dar, într-o zi, dușmanii l-au urmărit, l-au prins și i-au legat mâinile cu funii. Atunci Samson L-a rugat pe Dumnezeu: „Dezleagă-mă, Dumnezeul meu, ca să nu mă omoare!“ Şi Dumnezeu i-a împlinit cererea. Cum i s-au dezlegat mâinile? „Şi a venit peste el Duhul Domnului“, zice Sfânta Scriptură, adică a intrat în inima lui Samson Duhul Domnului și i-a dat putere, iar cu această putere le-a rupt pe toate și, apoi, a omorât trei mii de duşmani. Vedeţi cum vine Dumnezeu în inima omului?
Nu cumva încă ne temem de moarte? Nu cumva ne temem de boală? De ce? Toate acestea sunt în mâna lui Dumnezeu.
“Boala este un rău” zice lumea. Este un rău, dar oare numai boala este un rău? Boala este un rău pentru ca născut o păcatul. Așadar, cand ne vizitează să nu spunem că Dumnezeu a adus-o asupra noastră. N-a adus-o Dumnezeu. Să conștientizăm că avem vreun păcat înăuntru și că acesta o aduce. Acest spin pe care-l ai acolo, unde te doare, și care este păcatul, pe acesta să-l vindeci!
Când conștientizezi că eşti păcătos, atunci înţelegi că, dacă nu simţi că Dumnezeu este al tău, dacă nu poţi să spui: „Dumnezeul meu, Te iubesc! Dumnezeul meu, nu mi-e frică de Tine! Dumnezeul meu, vino! Dumnezeul meu, dă-mi aceasta, dă-mi-o pe aceea!“, dacă nu ai curajul și puterea să spui aceste cuvinte, aceasta se datorează nu bolii trupești, ci celei sufletești și duhovnicești, și trebuie să înţelegi că ai nevoie de medic pentru mântuirea ta. Boala este, atunci, cel mai bun leac al păcatului, pentru că te pune pe gânduri, iar tu şezi, discuţi cu Dumnezeu, mintea ţi se maturizează, înţelegi, și din boală ies efecte minunate, așa cum zice Sfântul Grigorie Palama? Care sunt aceste efecte?
În primul rând, mulți dintre noi avem înlăuntrul nostru patimi pe care nu le putem învinge. De exemplu, mă îmbăt, dar nu pot birui patima beţiei. Boala ne slăbeşte aceste patimi, pentru că prin boală intră în noi Dumnezeu și sapă, sapă... şi elimină orice tumoare de-a păcatului nostru.
În al doilea rând, avem uneori păcate săvârşite din voia proprie. „Nu mă interesează, zicem, o s-o fac! Poţi să-mi zici ce vrei!“ Acesta este un păcat, o datorie faţă de Hristos, şi trebuie să o plătim. Boala ne ajută să ajungem într-o stare în care Dumnezeu să ne insufle pentru a ne părăsi voia noastră şi să nu mai facem păcatul.
Când se întâmplă aceasta, simţim că păcatul nostru este o povară. De aceea „boala este, pentru cei ce păcătuiesc, mai bună decât sănătatea, deoarece conlucrează la mântuirea lor". Adică, adeseori, e mai bine să fii bolnav, fiindcă vei înţelege păcatul şi vei scăpa de el. Vedeţi? Boala este un bine. "Toate bolile, toate suferinţele sunt binefăcătoare, mai ales suferințele drepţilor sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu.
Să ne aţintim privirile către Dumnezeu, să ne aruncăm inima înaintea Lui, și îndată vom vedea cum zâmbetul ni se va schimba, cum ochii noștri negri și întunecaţi vor deveni dulci și luminoşi, cum trupul nostru va prinde putere, cum vom avea curaj să înaintăm în viaţă.
Așadar, să iubim bolile, pentru că Dumnezeu nu ni le-ar fi dat niciodată dacă nu ne-ar fi fost de folos! Să urmărim folosul nostru! Dar să iubim și moartea și să ne pregătim! Să avem simţăminte dulci, pentru că a ajunge la moarte înseamnă a ajunge la Hristos. Având această trăire, nu vom tremura de groaza morţii. Orizontul nostru va fi pe deplin deschis și sfinţii ne vor înconjura de-a lungul vieţii și ne vor da tot ce le vom cere.
Hristos ni S-a făcut pildă pentru moarte prin cuvincele Sale: „Fiul omului va fi dat în mâinile arhiereilor și ale cărturarilor“. „Voi fi dus la moarte, a spus, voi fi dat pe mâna evreilor, a arhiereilor, a cărturarilor, iar ei mă vor da hienelor, leilor și panterelor, cum sunt numiţi păgânii sau idolatrii. Eu merg să mor din voia Mea. Mă vor omori, dar a treia zi voi învia!
Când ne gândim că vom muri şi vom invia, atunci alergăm mai repede la Dumnezeu. Oamenii tremură de groaza morţii. Dar toţi câţi se tem de moarte pierd cel puţin jumătate din viaţă. Te temi de moarte, de boală? Te apucă groaza, agonia, ca și cum Dumnezeu nu ar exista? Te întrebi ce va fi cu copiii tăi, cu nevasta ta gravidă, cum vor trăi? Toate acestea sunt mizeriile inimii tale, sunt un cârlig care îţi zgârie trupul și sufletul.
Fraţii mei, nici bolile, nici greutăţile să nu ne facă să ne temem! Noi să știm că avem casa noastră, munca noastră, suntem oameni sociabili, dar suntem și Trup al lui Hristos, mădulare ale lui Hristos. Tot ce va păţi Trupul lui Hristos, vom păţi şi noi. Fiindcă Dumnezeu cel nemuritor nu moare, inima noastră nu are nevoie să se strâmtoreze, copiii noştri să tremure de groază, sufletul să ni se întunece și să ne plângem de viaţa aceasta. Să ne amintim doar să nu ne răzvrătim împotriva lui Hristos!
Odinioară, când Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, ei s-au înfricoșat ca nu cumva Dumnezeu să-i ducă în pustie ca să-i omoare pe toţi la un loc. Ce gând viclean! De aceea căutau să se întoarcă. Atunci Moise și Aaron s-au pierdut cu firea. O astfel de răzvrătire faţă de Dumnezeu? Au căzut cu faţa la pământ şi au plâns. Îndată lisus Navi şi-a ridicat mâna şi a spus: „Nu vă depărtaţi de Domnul iar Domnul este întru noi“. Domnul Se află în inimile noastre.
